Răspunsuri duhovniceşti: Medicina prelungeşte viaţa din voia lui Dumnezeu

Părinte, în contextul în care medicina a evoluat foarte mult, cum se menţine echilibrul între realizările ştiinţei şi puterea lui Dumnezeu prin care acestea devin posibile?

Tehnologia care se aplică astăzi în medicină este de natură nu doar să îndepărteze suferinţa sau să prelungească viaţa omului, dar şi să provoace conştiinţa umană prin anumite întrebări pe care omul care îşi pune problema credinţei la modul real ajunge să şi le pună. Dezvoltarea bio tehnologică ne-a obişnuit în ultimii ani cu efecte pozitive ale medicinii, chiar salvarea multor vieţi, ceea ce, în principiu, urmăreşte chiar domeniul: binele omului.

Ne putem gândi la diferite situaţii, de pildă un accident grav care, datorită aparaturii foarte avansate, poate deveni o întâmplare, respectiv susţinerea cardiacă, cea respiratorie, tipurile de operaţii care se fac astăzi, medicaţia foarte pretenţioasă, dar cu foarte bune efecte. Aceste exemple arată că medicina a făcut paşi foarte mari înainte. Aduc tot în această zonă ca exemple transplanturile de organe, cu care Biserica, într-o anumită măsură, este de acord. Biserica este de acord cu transplantul, dar, şi subliniez acest dar, numai în cazul în care actul se face în spirit creştin ca iubire a celuilalt şi ca reflex al iubirii să înţelegem primirea unui organ de la celălalt.

Multe asemenea intervenţii au devenit uzuale, sunt foarte la îndemână, iar pentru credincioşii care sunt interesaţi de poziţia ei, Biserica lasă la echilibrul decizional al duhovnicului diferitele situaţii în care se face acest lucru. Deci, această dezvoltare tehnologică duce şi la probleme de conştiinţă.

Se poate folosi expresia "prelungirea vieţii" în contextul medical, de vreme ce numai Dumnezeu poate decide acest lucru?

Nu putem vorbi de prelungirea vieţii decât în situaţiile în care se dovedeşte a fi aşa, putem vorbi de prelungirea suferinţei. Până la un punct, sensul este bun, însă nu este un bine până la capăt, pentru că omul care a primit un organ este bolnav pentru întreaga viaţă, aproape fără excepţie. Această situaţie este bună pentru a exemplifica tocmai situaţia conflictuală pe care o trăieşte creştinul, pe de o parte i se oferă ceva, iar pe de altă parte nu i se poate oferi viaţa pe care el a avut-o. Am vorbit până acum de viaţa biologică, dar vreau să trecem la un alt fel de perspectivă cu privire la aceste situaţii: dacă omul nu priveşte încercarea suferinţei trupeşti din perspectivă duhovnicească, va rămâne într-o permanentă nemulţumire faţă de ceea ce îi oferă medicina.

Perspectiva duhovnicească este următoarea: omul, aşa cum spune Biserica şi cum ne învaţă Hristos Însuşi, este bine să fie pregătit mereu pentru trecerea dincolo. Medicina poate oferi o prelungire a vieţii. Marea întrebare este: folosesc acest plus de viaţă, care vine tot de la Dumnezeu, şi pentru viaţă şi pentru suflet? Încerc să văd că ceea ce medicina prelungeşte eu primesc de fapt de la Dumnezeu ca un semn că oricum trebuie să mă pregătesc pentru marea trecere? Unii spun că dacă medicina va continua să se dezvolte aşa va ajunge să ofere o himeră, adică ceea ce induce şi titlul basmului lui Ispirescu "Tinereţe fără bătrâneţe", vedem peste tot în reclame numai chipuri tinere, aceasta este o ascundere a realităţii, a unei realităţi frumoase până la urmă. Tot mai mulţi teologi sunt implicaţi în discuţii cu medicii pe această temă.

Care este cea mai potrivită atitudine în faţa transplantului: să îl acceptăm ca pe o nouă şansă de la Dumnezeu sau să refuzăm în baza faptului că oricum murim atunci când este rânduit de Sus?

Există creştini, şi nu este deloc greşit, care afirmă, fără habotnicie, că aceasta este viaţa pe care i-a dat-o Dumnezeu şi el este pregătit. Dar există situaţii în care viaţa unui om care a avut un comportament creştinesc până la un moment dat, prelungindu-se datorită unui transplant de organe, s-a transformat în rău. Există şi exemple inverse, oameni cărora tocmai întâlnirea cu această situaţie le-a transformat viaţa în bine. Habotnicia nu este bună niciodată, este bine să fim într-un echilibru. Sigur, dacă medicina poate acest lucru acum, poate din voia lui Dumnezeu. Nu a putut până acum tot din voia lui Dumnezeu. Deci, faptul că este posibil să primim asemenea tratamente este din voia lui Dumnezeu, voie pe care trebuie să o înţelegem din această perspectivă: eu primesc ceea ce Dumnezeu mi-a dat; dacă Dumnezeu a rânduit ca acum să fie posibile, eu le pot aşeza într-un echilibru duhovnicesc care îmi este propriu.

Cazul transplantului de organe este totuşi un DA spus de Biserică în anumite situaţii. Decizia trebuie luată într-un echilibru duhovnicesc. Nu este bine ca medicina să fie singurul drum pe care mergem, de aceea aş aşeza întâi întrebarea şi apoi decizia.