Răspunsuri duhovniceşti: Milostivul este primul beneficiar al gestului său

Părinte profesor, vă rugăm să ne spuneţi care erau modalităţile prin care omul făcea milostenie în Vechiul Testament?

În Orientul Apropiat antic, a fi sărac, bolnav incurabil, exilat, străin, văduvă sau orfan echivala cu un fel de predestinare la o îndelungă şi chinuitoare agonie. Legea mozaică aduce schimbări importante, dintre care am enumera câteva: proprietarii de terenuri agricole au obligaţia de a nu recupera bucatele rămase în urma culegătorilor - acestea fiind destinate săracilor (Deuteronom 24, 17; Leviticul 19,

9-10); în virtutea căsătoriei de levirat, văduvele erau luate sub protecţia fraţilor soţului decedat (Deuteronom 25, 5-10); angajatorii au obligaţia de a-şi plăti lucrătorii, răspunzând pentru încălcarea acestei prevederi înaintea tribunalului (Leviticul 19, 13; Deuteronom 24, 14-15). Interesant era şi regimul creditării, care ţinea seama de faptul că, pe atunci, oamenii apelau la împrumuturi numai în situaţii extreme. Ca atare, creditorii nu pot încasa dobândă de la conaţionalii lor, iar regulile pentru amanetarea unor bunuri erau favorabile nevoiaşului (Deuteronom 24, 12-13). Acestea sunt doar câteva exemple care, chiar spicuite în treacăt, ilustrează grija lui Dumnezeu faţă de cei defavorizaţi.

Parcurgând paginile Vechiului Testament, întâlnim fragmente în care Domnul pare că se identifică integral cu aceştia (Psalm 11, 5) sau în care milostenia este prezentată ca o modalitate de a-L cunoaşte pe Dumnezeu (Ieremia 22, 16). Legea Veche transmite deja ideea că milostenia nu reprezintă doar un gest sau o atitudine socială, ci are implicaţii teologice.

Ce aduce Noul Testament în plus faţă de prescripţia Legii Vechi?

O noutate uşor de remarcat este globalizarea atitudinii atente la nevoile aproapelui. Legea mozaică presupunea o limitare etnică a gestului social: beneficiarii trebuiau să fie iudei. Străinii care se bucurau de aceste prevederi erau de regulă fie angajaţi, fie sclavi în unele case evreieşti. Această realitate reprezintă unul dintre motivele pentru care preceptele mozaice, chiar dacă nobile şi generoase, nu s-au difuzat în lumea păgână. Ele s-au generalizat prin intermediul creştinismului, devenind, odată cu Sfântul Constantin cel Mare şi cu împăraţii Teodosie I şi Teodosie al II-lea, parte din sistemul juridic roman aflat la temelia legislaţiei statelor europene şi occidentale până în ziua de azi. O altă noutate, la fel de importantă ca şi cea de mai înainte, însă mai profundă din punct de vedere duhovnicesc, o reprezintă lumina pe care Mântuitorul o conferă cuvintelor aflate la rădăcina milosteniei: "... să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Levitic 19,18), indicând şi cine anume este "aproapele" (Luca 10, 30-35). Astfel, în Luca 10, 27 iubirea de aproapele este asociată cu iubirea faţă de Dumnezeu; iar în Ioan 13, 34, Mântuitorul spune: "Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul." Prin aceasta, Domnul Hristos Se dezvăluie pe Sine ca măsură şi reper pentru iubirea faţă de aproapele.

Astfel, noi înţelegem că suntem datori să fim milostivi faţă de aproapele, aşa cum am fi faţă de noi înşine. Cum anume? Probabil constant, empatic, fără a sta pe gânduri şi cu maximă generozitate. Aceasta ar trebui să ne fie norma, canonul personal. În plus, de vreme ce reperul de urmat este chiar Mântuitorul, suntem chemaţi să fim jertfelnici şi, atunci când facem milostenie, să o facem fără rezerve, fără calcul.

Prin milostenie ne lărgim inimile pentru Dumnezeu

Se schimbă ceva în noi dacă ne exersăm în acte de milostenie?

Cred că omul milostiv este primul beneficiar al gestului său de milostenie. Prin milostenie, sfinţii au ajuns la acea lărgire a inimii esenţială pentru ca omul din ei să se bucure de cunoaşterea lui Dumnezeu. Ceea ce oferim şi modul cum oferim au nu atât o importanţă cantitativă, cât o semnificaţie calitativă. Prin gestul nostru de milostenie, noi Îi arătăm lui Dumnezeu cât anume şi cum anume suntem pregătiţi duhovniceşte să primim darurile pe care El ni le oferă, "cu vârf şi clătinat" - după cum frumos spunea părintele Nicolae Delarohia. Noi primim aceste daruri la măsura la care ne găsim fiecare. Uneori e de trebuinţă să mărim această măsură. Milostenia este un dar dumnezeiesc, cu ajutorul căruia ne putem lărgi inimile pentru a le înălţa către Domnul.