Răspunsuri duhovniceşti: Participare sau contemplare

Părinte Vasile Tudora, care este asemănarea între lupta unui sportiv pentru a câştiga competiţia şi lupta creştinului pentru a câştiga Împărăţia Cerurilor?

Nouă, românilor, ne place sportul. Sportul e distractiv, emoţionant, captivant, e o activitate care prinde foarte uşor. Ne place să urmărim atleţi extraordinari care depăşesc limitele condiţiei umane şi redefinesc cotele desăvârşirii sportive. Toţi copiii doresc să fie campioni, doresc să ajungă pe culmile gloriei olimpice.

Cu toate acestea însă, există o barieră care va sta permanent între noi şi atleţi: ecranul de sticlă al televizorului. Cei mai mulţi oameni se mărginesc să-şi împlinească visul olimpic din confortul canapelei. A fi pe teren implică prea multă muncă, prea multă transpiraţie, lasă pe alţii să o facă, noi rămânem "chibiţi". E mult mai uşor să stai pe canapea cu o bere rece în mână, decât să-ţi dai duhul alergând de la o poartă la alta.

Cam acelaşi lucru se întâmplă de multe ori şi în terenul credinţei. Când mergem la slujbă vedem mulţi oameni angrenaţi în mecanismul mântuitor al Bisericii. Preoţi, cântăreţi la strană, paraclisieri, consilieri, oameni de serviciu, simpli credincioşi, toţi lucrează după putinţă în ogorul Domnului. Verva lor ne stimulează, dar ne şi sperie în acelaşi timp, pentru că realizăm că, şi aici, ca şi în sport, e nevoie de muncă. Aşa că de multe ori alegem să punem o barieră între ei şi noi: ei lucrează, eu sunt musafir. Nu particip, nu mă trage nimeni la răspundere.

Dar cât de sănătoasă este această atitudine din perspectiva mântuirii?

Iată ce spune Scriptura: "Când se luptă cineva, la jocuri, nu ia cununa, dacă nu s-a luptat după regulile jocului" (II Tim. 2, 5). Dacă nici dintre cei care participă nu toţi vor primi aceeaşi plată, ce şansă să aibă atunci cei care stau pe margine?

Pe lângă "sfânta" comoditate care ne opreşte prompt din angajare, suferim şi de o frică ontologică de eşec care ne face să ne retragem ca melcul în cochilie, la fiecare chemare, nutrind speranţa că, ţinându-ne de o parte, nu vom fi afectaţi de rezultatul meciului.

În arena mântuirii însă nu există învinşi şi învingători, în înţelesul lumesc al cuvântului. Sfinţi mucenici au pierdut aparent în arenele pline de gladiatori, torţionari şi fiare sălbatice, dar în fapt ei au primit cununile cereşti. Hristos nu alege de partea Sa doar pe cei cu un fizic atletic, sau cu un caracter dârz, sau pe cei fără prihană. Hristos primeşte şi tâlharul, şi prostituata, şi urâtul, şi burtosul, şi leneşul, şi mincinosul. Nu contează de unde vii, ci unde vrei să mergi. Hristos vrea să trecem de cealaltă parte a ecranului, să ne ridicăm din confortul canapelei şi să punem osul la mântuirea noastră. Nu vom fi penalizaţi dacă nu jucăm bine, ci doar dacă nu jucăm deloc. Nu greşeala ne opreşte din Împărăţia cerului, căci totul se iartă în Hristos, dar ne opresc nesimţirea, delăsarea şi lehamitea.

A sta în afara jocului nu este o opţiune viabilă?

Nu, pentru că nu ne duce nicăieri. După ce am închis televizorul şi mirajul gazonului s-a spulberat, vom fi tot acolo unde am început: neîmpliniţi, nefericiţi şi departe de Dumnezeu. Dumnezeu ne-a înzestrat pe toţi cu talanţi, cu daruri pe care trebuie să le punem în slujba Sa: unii pot cânta, alţi pot învăţa, alţii pot ajuta financiar, fiecare îşi poate alege poziţia favorită pe teren în echipa pururea învingătoare.

Mântuirea nu este un sport individual, ci un joc de echipă. Doar făcând parte dintre jucători putem trece, sprijinindu-ne unii pe alţii, peste toate obstacolele. Doar aşa vom deveni cea mai puternică ligă, luptând împreună pentru mântuirea noastră.

*

Pentru rubricile "Răspunsuri duhovniceşti" şi "Sfaturi practice în Biserică", aşteptăm întrebările dumneavoastră la adresa redacţiei din Bucureşti şi la george.aniculoaie@gmail.com