Răspunsuri duhovniceşti: Pentru o viaţă în Hristos

Societatea de astăzi cultivă adesea valori inacceptabile pentru viaţa unui creştin. Cum poate el răzbi, totuşi, prin acest mediu şi cu ce repere?

A fi creştin presupune să-ţi asumi un anumit mod de viaţă, având conştiinţa că Dumnezeu te călăuzeşte în toate căile vieţii şi că numai în comuniune cu ceilalţi poţi ajunge la desăvârşire. Pentru a ajunge la această convingere este nevoie doar să păşeşti pe acest drum: "Fă tu primul pas, şi Dumnezeu va face apoi zece împreună cu tine!", spune Sfântul Isaac Sirul.

Experienţa veşniciei poate fi anticipată încă din această viaţă, trăind viaţa în Hristos. El nu este un personaj enigmatic care aparţine trecutului, ci este prezent în viaţa mea. Care este semnul acestei prezenţe? Participarea mea la Sfânta Liturghie, atunci când clopotele bisericilor cheamă la rugăciune. Mergând înaintea Altarului, Îl întâlnesc pe Hristos, "Mielul nevinovat şi neprihănit jertfit înainte de întemeierea lumii" (I Petru 1, 19-20).

Sfânta Euharistie, miezul Liturghiei, nu trebuie să rămână un simplu capitol în Catehismul Bisericii; ea reprezintă chemarea lui Dumnezeu la cină întru Împărăţia Sa. Aş putea refuza o astfel de invitaţie? Poate că da, însă aş pierde cea mai mare bucurie şi cel mai mare dar, acela de a fi aproape de Dumnezeu, de a mă împărtăşi cu El. "Avem nevoie de Dumnezeu şi pentru aceasta Îi cerem pace pentru lume, ajutor pentru cei ce călătoresc, care se ostenesc, pentru bolnavi, pentru toate slăbiciunile şi păcatele." (Părintele Dumitru Stăniloae)

Nu este suficient să te declari creştin ortodox, căci identitatea de creştin este dată numai de mărturisirea credinţei. Cu alte cuvinte, implicare în misiunea Bisericii, participarea la slujbe, rugăciunea şi ajutorarea semenilor. Părintele Teofil Părăian ne asigură: "Când ai credinţă în Dumnezeu, Dumnezeu este pe primul plan în viaţă şi în inimă. Şi apoi celelalte decurg din asta."

Dobândind această putere a credinţei, cum ar trebui să ne raportăm la cei din jurul nostru? Adesea ei ne tulbură. Ce să facem?

Ieşind întru întâmpinarea aproapelui meu, eu Îl descopăr pe Hristos, cel care S-a jertfit pentru el. Iubirea mea pentru celălalt capătă profunzime şi stabilitate numai prin Dumnezeu, care îmi arată că prin egoism mă înstrăinez de mine însumi, pierzând sensul vieţii. Fără a-L iubi pe Dumnezeu, iubirea pentru aproapele păstrează încă seminţele invidiei şi ale orgoliului, iar suferinţa pentru el mi se pare de nesuportat.

"Omul este popasul spre Dumnezeu", spunea pe bună dreptate un preot contemporan. Asta mă face responsabil de calitatea spirituală a relaţiei mele cu toţi ceilalţi, care au o valoare veşnică pentru Dumnezeu. Astfel, îl voi înţelege şi-l voi ierta nu dintr-un automatism sau pentru că aşa îndeamnă Biserica, ci pentru că realizez că Dumnezeu Însuşi îl iartă şi aşteaptă întoarcerea şi îndreptarea lui, aşa cum înfăţişează minunata pildă a fiului risipitor.