Vocabular religios

colibă: are sensul de cort şi se întâlneşte în Matei 17, 4; Marcu 9, 5 şi Luca 9, 33. Cu ocazia urcării pe Muntele Tabor, unde se petrece Schimbarea la Faţă a Mântuitorului, Apostolii Petru, Iacov şi Ioan se simt bine cu Domnul lor, iar Petru doreşte să ridice acolo trei colibe, pentru Iisus, Moise şi Ilie;

„comma ioaneum“: denumire tehnică dată frazei cuprinse între versetele 7-8 ale capitolului 5 din Epistola I a Sfântului Apostol Ioan, care este considerată interpolată sau adăugată mai târziu, în secolul al IV-lea, întrucât nu se află în codicii vechi. Ea apare la Tertulian şi la Sfântul Ciprian şi, apoi, la Priscillian (†385). Textul grec iniţial al versetului 7 spune: „Pentru că trei sunt care mărturisesc“, iar versetul 8 continuă: „Duhul şi apa şi sângele, şi aceşti trei mărturisesc la fel“, adică unul şi acelaşi adevăr că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. La versetul 7 se adaugă: „în cer Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt şi aceşti trei Una sunt“. Iar la versetul 8 este adăugat începutul: „Şi trei sunt care mărturisesc pe pământ“, cuvinte care sunt scrise cu litere cursive, spre luare-aminte. Aceste părţi adăugate celor două versete , 7 şi 8, poartă denumirea de „comma ioaneum“. Ele nu sunt necesare şi chiar încurcă ideea contextului, deoarece nu este vorba de a dovedi unitatea Sfintei Treimi, ci de adeverirea că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Şi aceasta a făcut-o Dumnezeu-Tatăl atât la Botezul Său, cât şi la Schimbarea la Faţă, cum se arată şi în versetul următor, 9. Iar despre El mărturiseşte şi Duhul Sfânt, Care S-a pogorât din cer peste Iisus la Botez, iar apoi S-a revărsat la Cincizecime peste Apostoli şi Biserică, dându-le tăria şi curajul şi luminându-i spre a-L mărturisi pe Hristos Cel înviat ca pe Fiul lui Dumnezeu, precum spusese El Însuşi (Ioan 16, 13-14);

comun sau „viaţa de obşte“ (Fapte 2, 44; 4, 32): expresie care indică felul de viaţă în comun a celor dintâi creştini, care au aceeaşi credinţă în Hristos, sunt părtaşi la aceeaşi mântuire, se împărtăşesc din acelaşi potir al Sfintelor Taine şi din aceleaşi bunuri materiale şi spirituale. Cele două texte arată viaţa comunitară a Bisericii creştine de la început, când toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte. Căci „cei ce aveau bunuri şi averi le vindeau şi le împărţeau tuturor după cum avea nevoie fiecare“ (Fapte 2, 44-45); căci atunci „inima şi sufletul mulţimii celor care au crezut erau una şi nici unul nu zicea că este al său ceva din averea sa, ci toate le erau de obşte“ (comune) (4, 32). De aici a luat naştere şi ideea comunitară. Alte două texte folosesc acest termen: unul în expresia „credinţa cea de obşte“ (Tit 1, 4) sau comună a lui Tit cu cea a Sfântului Apostol Pavel şi a tuturor creştinilor; iar altul în expresia „mântuirea cea de obşte“ (Iuda 4). Prin mântuirea noastră obştească se înţelege nu numai învăţătura despre mântuire nealterată de vreo idee eretică, ci şi de însuşirea ei obiectivă prin împărtăşirea cu harul Sfintelor Taine săvârşite în Biserică prin trăirea în Hristos;

convertire: trecerea de la o credinţă sau religie la alta, îndeosebi la Hristos şi la creştinismul autentic. Saul, devenit Pavel, este un „convertit“ pe calea Damascului. Se vorbeşte despre „convertirea neamurilor“ păgâne (Fapte 15, 3) pe care Sfântul Apostol Pavel avea să le întoarcă de la închinarea la idoli sau „ de la întuneric la lumină şi de la stăpânirea lui satan la Dumnezeu“ (Fapte 26, 18; I Tesaloniceni 1, 9; I Petru 2, 25). (Dicţionar al Noului Testament, pr. dr. Ioan MIRCEA, EIBMBOR, 1995)