„Zis-a Domnul: Precum a fost în zilele lui Noe, tot așa va fi și în zilele Fiului Omului: mâncau, beau, se însurau, se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie și a venit potopul și i-a nimicit
24 Dec, 2024
Vocabular religios
- alabastru cu mir: expresie întâlnită de trei ori în legătură cu femeia păcătoasă, care a uns capul Domnului cu mir de nard, de preţ (Matei 26, 7; Marcu 14, 3); sau, după Luca (7, 37-45), I-a uns picioarele. Alabastrul era un vas special, în formă de con sau de corn strâmt la gât, anume făcut pentru a pune în el mir de mult preţ sau „mir de nard“. Era cioplit din piatră alb-albastră, ce se găsea în Asia Mică, în Siria, în India şi la Teba, în Egipt. Cea mai albă decât toate era piatra sau „Alabastrul de Damasc“. Mirul de nard care se punea în vasele de alabastru era fabricat în Tarsul Ciliciei şi în alte centre, dintr-o plantă numită „Nardostachis Iatamansi“, care creştea prin sudul şi estul Indiei, plantă frumos mirositoare. După cum se poate observa, numele mirului vine de la planta din a cărei rădăcină şi cotor se extrăgea, căci „nard“ este chiar începutul cuvântului care indică denumirea plantei. Vasele de alabastru cu astfel de mir de nard erau bine astupate şi sigilate, iar când se scotea mirul, cel mai adesea se rupea gâtul subţire al vasului. Nu trebuie confundat acest mir cu Sfântul Mir, cu care se ungeau, în vechime, împăraţii, proorocii şi preoţii; nici cu Sfântul şi Marele Mir, pregătit de Biserică şi sfinţit de ierarhii ei pentru Taina Mirungerii;
- alăută: chitară, instrument muzical cu coarde, asemenea cobzei, care se întrebuinţa la templu ca instrument de cult şi de care se aminteşte mult în Psalmi. În Noul Testament, termenul este folosit în: I Corinteni 14, 7, Apocalipsă 5, 8; 14, 2 şi 15, 2. În primul text, este dat ca o comparaţie între distincţia sunetelor alăutei şi claritatea în vorbire a propovăduitorului. În Apocalipsă (5, 8) se spune că cei douăzeci şi patru de bătrâni (în cer), căzând înaintea Mielului, aveau fiecare alăută şi cupe (cădelniţe) de aur pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor. „Şi cântau o cântare nouă...“. Mai departe, în capitolul 14, 2 se compară glasul auzit din cer (de văzător) cu „glasul celor ce cântă cu alăutele“. Ultimul text vorbeşte de biruitorii fiarei (apocaliptice), care purtau în mâini „alăutele lui Dumnezeu“ (15, 2). (Dicţionar al Noului Testament, pr. dr. Ioan Mircea, EIBMBOR, 1995)
