Prorocul Avdie este amintit în Sfânta Scriptură, scrierea sa fiind cea mai scurtă din tot Vechiul Testament, aflată între cartea prorocului Ioil şi a prorocului Iona. Aceasta conţine 21 de versete şi se numeşte Vedenia lui Avdie. A trăit cu 600 de ani înainte de Hristos, iar cartea sa a fost scrisă în urma năvălirii unei puteri străine asupra Ierusalimului. Edomiţii, care erau fraţii evreilor, s-au unit cu duşmanii şi au luat parte la pustiirea lui Israel. Astfel, prorocul Avdie le vesteşte idumeilor pedeapsa pe care o vor primi de la Dumnezeu. „Cei din Negheb (Miazăzi) vor cuprinde muntele lui Isav, iar cei din câmpie, ţara Filistenilor; ei vor lua în stăpânire ţinutul lui Efraim şi al Samariei, şi Veniamin va stăpâni Galaadul. Şi cei robiţi din această oştire, fiii lui Israel, vor lua în stăpânire Canaanul până la Sarepta, şi cei robiţi din Ierusalim care sunt la Sefarad vor stăpâni cetăţile de la miazăzi. Şi biruitori se vor sui în muntele Sionului ca să judece muntele lui Isav; iar împărăţia a Domnului va fi!” (Avdie 1, 19-21). Cartea sa este un strigăt către dreptatea Domnului.
Sf. Cuv. Efrem Sirul, Isaac Sirul, Paladie şi Iacob Sihastrul
Sfântul Efrem Sirul (†373) era din Mesopotamia, născut la Nisibe. De neam era sirian, iar părinţii săi erau creştini. A învăţat carte la şcoala din Nisibe, însă atunci când perşii au ocupat cetatea, şcoala s-a mutat la Edesa, păstrând limba siriană. Aceasta se întâmpla pe la anul 360. Sfântul Efrem a trăit sub împăraţii romani începând cu marele Constantin (306-337) şi până la Valens (364-378). A fost hirotonit diacon de episcopul Iacob din Nisibe şi i s-a încredinţat noua Şcoală siriacă din Edesa, care a cunoscut o mare strălucire sub conducerea sa. Tradiţia spune că Sfântul Cuvios Efrem a luat parte la lucrările Sinodului I Ecumenic de la Niceea din 325, fiind tânăr diacon, ca şi Sfântul Atanasie cel Mare, şi tot din tradiţie ştim că a fost hirotonit preot de Sfântul Vasile cel Mare, pe când se afla în Cezareea Capadociei. Sfântul Efrem a fost un poet inspirat, un cuvântător înflăcărat, un aspru nevoitor şi un mare rugător iubitor de viaţă duhovnicească. Prin imnurile şi poemele sale el urmărea întărirea dreptei credinţe în cei care le auzeau, căci ele erau cântate sau citite în biserici. Pentru darurile sale a fost numit „harfa Duhului Sfânt”. A cântat cu mare strălucire credinţa, rugăciunea şi mai ales pocăinţa. Fragmente din scrierile sale se află şi în rugăciunile Bisericii noastre, precum rugăciunea: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele”, rostită în timpul Postului Mare. Astfel, scriind multe cărţi şi pe mulţi învăţându-i, la adânci bătrâneţi ajungând, s-a mutat în pace la Domnul.
