Ancora nădejdii

„Judecă-mă, Doamne, că eu întru nerăutate am umblat și în Domnul nădăjduind, nu voi slăbi” (Psalmi 25, 1). Sunt atâtea momente de slăbiciune pe care le trăim în viața noastră pământească și în care îi învinovățim pe ceilalți oameni, contextul, chiar și pe Dumnezeu Însuși, dar uităm esenția­lul: să ne osândim propria noastră neputință de a avea o nădejde statornică, neclintită. 

În unele situații s-a vorbit despre nădejde ca despre un „bun nesigur” - expre­sia îi aparține filosofului stoic Seneca -, alteori înțelepciunea populară a ales să ofere o sinteză ceva mai luminoasă acestei virtuți, afirmând că „speranța moare ultima”. Este curios că ultima expresie are cu totul alt sens în limba engleză - Alexander Pope pare a fi cel care i-a dat întâietate și im­portanță în scrierile sale - „hope springs eternal” - nădejdea odrăs­lește la nesfâr­șit/etern, mult mai apropiată de un vădit înțeles creș­tin.

Nădejdea ne înrudește cu eternitatea

Nădejdea de fapt ne înrudește cu eternitatea, deschizând orizontul lucrării nesfârșite a harului lui Dumnezeu în viața noastră, care transcende nu de puține ori existența omenească, limitată, ternă și fatalmente lovită de tot felul de încercări.

Am putea asemăna nădejdea cu o ancoră puternică, pe care ne putem baza ori de câte ori mica noastră corabie sufletească este lovită de valurile ispitelor, vânturile gândurilor necurate sau furtunile necazurilor de care nimeni nu este scutit. Fără această ancoră neclintită a nădejdii, ajungem să rătăcim în bezna intemperiilor fără a găsi limanul la care să ne odihnim și să căpătăm din nou puterea de a înfrunta provocările care ne stau înainte. Nădejdea ne ferește de acele stări de slăbiciune și mole­șeală sufletească atât de des întâlnite astăzi și care se nasc din descurajarea temporară sau din deznădejdea cronicizată care lovesc fără milă în inimile și mințile oamenilor care s-au îndepărtat de ajutorul neprețuit al harului dumnezeiesc. Nu de puține ori chiar și cei credincioși sunt încercați de aceste stări periculoase, care învăluie, asemenea unui întuneric dens, capacitatea lor de gândire și simțire, dar, spre deosebire de cei necredincioși sau de cei care afișează exclusiv o credință formală, superficială, reușesc să le biruiască prin rugăciune stăruitoare, prin faptele milostivirii creștine, dar și prin nădejdea neclintită în ajutorul dumnezeiesc.

Nădejdea în forțele proprii - temelia deznădejdii

„În Domnul nădăjduind, nu voi slăbi” (Psalmi 25, 1), ne spune Psal­mistul. Ce cuvinte liniști­toare, pline de seva mângâierii, dar și de forța nepieritoare a lucrării sufletești neîncovoiate de vitregia împrejurărilor, de duș­mănia oamenilor necredincioși sau de o deznădejde personală ascunsă. Nu nădejdea în propria persoană este cea care-l impulsionează pe omul credincios să lupte în continuare cu toate aceste încercări, ci nădejdea necurmată în Dumnezeu. Omul credincios nu uită niciodată sfatul înțeleptului rege Solomon: „Pune-ți nădejdea în Domnul din toată inima ta și nu te bizui pe priceperea ta” (Pilde 3, 5). Tentația cea mai mare atunci când înfruntăm o încercare este să o rezolvăm prin propriile noastre forțe, independente de voia și călăuzirea înțeleaptă a lui Dumnezeu. Această atitudine este primul pas spre un eșec care-și mărește inevitabilitatea pe măsură ce omul transferă nădejdea sa din mâinile lui Dumnezeu către propria sa iscu­sință, iar înfrângerea este pecetluită când încrederea în sine se transformă în flagelul necurat al mândriei și slavei deșarte. De aici încolo poate urma doar prăbușirea sufletească în patimi din ce în ce mai mari, până când, smerit de împrejurările nefaste și de propria sa conștiință care-l mustră aprig, omul își pune din nou nădejdea doar în ajutorul harului dumnezeiesc și își reprimă orice apetit nestăvilit de a se baza exclusiv pe sine.

Nădejdea în ajutorul oamenilor - o eroare flagrantă

A doua eroare masivă prin care deturnăm nădejdea de la drumul ei virtuos pe calea alunecoasă a patimilor constă în a spera în ajutorul oamenilor mai degrabă decât în cel al lui Dumnezeu. Cuvintele Prorocului Ieremia pe care le voi cita ne pot părea foarte aspre, dar conțin în ele adevărul care ne mântuiește de căderea sufletească în acest păcat al așezării sprijinului omenesc deasupra celui dumnezeiesc: „Blestemat fie omul care se încrede în om și își face sprijin din trup omenesc și a cărui inimă se depărtează de Domnul. Acela va fi ca ierburile pustiului și nu va vedea când va veni binele, ci va locui în locurile arse ale pustiului, în pământ neroditor și nelocuit” (Ieremia 17, 5-6). Inimile celor care se încred în oameni ajung să rătăcească și să se îndepărteze de Dumnezeu. Oamenii ajung să se roage de alți oameni, să-și pună nădejdea în aceștia, să ignore de fapt că și prin cei din jur tot Dumnezeu lucrează și să uite astfel Cui Îi sunt în primul rând datori cu recunoștință și dragoste. În schimb, așa cum remarcă tot Prorocul Ieremia, omul care își pune nădejdea în Dumnezeu mai presus de toate rodește cel mai bogat din punct de vedere sufletesc: „Binecuvântat fie omul care nădăjdu­iește în Domnul și a cărui nădejde este Domnul, deoarece acesta va fi ca pomul sădit lângă ape, care-și întinde rădăcinile pe lângă râu și nu știe când vine arșița; frunzele lui sunt verzi, la timp de secetă nu se teme și nu încetează a rodi” (Ieremia 17, 7-8).

Așadar, pentru a concluziona, putem spune clar că nădejdea în Dumnezeu valorează totul, în timp ce nădejdea în lume sau în alți oameni este doar o amăgire de sine. Nădejdea creștină nu este numele unui „bun nesigur”, ci încredin­țarea existenței și lucrării lui Dumnezeu în viața noastră.