Anul Nou şi creaţia

Două texte paralele din Ieşire 23:16 şi 34:22 vorbesc despre sfârşitul calendarului agricol, cu cele trei sărbători pe care acesta le cuprindea. Puse în legătură cu referatul creaţiei, aceste pericope vor dobândi o deosebită importanţă teologică.

Mai întâi, câteva probleme legate de traducere. În Biblia Sinodală, Ieşire 23:16 a fost tradus în felul următor: "Să ţii apoi sărbătoarea secerişului şi a strângerii celor dintâi roade ale tale, pe care le-ai semănat în ţarina ta, şi sărbătoarea strângerii roadelor toamna, când aduni de pe câmp munca ta". Cele trei sărbători prezentate sunt Sărbătoarea Azimelor (menţionată în versetul precedent), a secerişului şi a strângerii (versetul citat). Pe ultima dintre ele Biblia sinodală o plasează toamna, ceea ce este corect calendaristic, dar incorect ca traducere. În textul Masoretic se spune: "la ieşirea anului" (beţeât haşşana), iar în Septuaginta se calchiază: "la finalul (exodos) anului". Biblia Anania traduce ca şi Sinodala prin "toamna", ceea ce reprezintă o îndepărtare de tradiţia textuală a ambelor versiuni vechi.

Textul paralel din Ieşire 34:22 prezintă şi el cele două sărbători de după sărbătoarea azimelor: "Să ţii şi sărbătoarea săptămânilor, sărbătoarea pârgei, la secerişul grâului, şi sărbătoarea strângerii roadelor, la sfârşitul toamnei". În Textul Masoretic este folosită o sintagmă mai deosebită: "trecerea anului" (tequfat haşşana), ceea ce sugerează aceeaşi perioadă de la finalul calendarului. De data aceasta Septuaginta înţelege greşit termenul, traducând prin "în mijlocul anului". Într-adevăr, ulterior termenul tequfa va însemna chiar "perioadă", iar traducătorul Septuagintei vrea practic să reinterpreteze calendarul vechi prin prisma celui nou, care începea primăvara şi deci plasa sărbătoarea culesului la mijlocul anului.

Calendarul de toamnă

La ce calendar nou mă refer? În perioada biblică au funcţionat două calendare. Cel mai vechi, de origine canaanită şi axat pe sărbători agricole, începea toamna. Una dintre cele mai vechi inscripţii ebraice o reprezintă un calendar descoperit la Ghezer în 1908, datând din sec. 10 îdHr. "Cele două luni ale culesului şmăslinelor şi strugurilorţ, cele două luni ale însămânţării şgrâuluiţ, cele două luni ale însămânţării târzii, luna recoltării inului, luna secerişului orzului, luna secerişului şi a măsurătorii şsau a sărbătoriiţ, cele două luni ale tăierii viei, luna fructelor de vară. şSemnat probabil cu numele scribuluiţ Abia" (trad. P.K. McCarther, în: William W. Hallo (ed.), The Context of Scripture, vol. 2, Brill, Leiden, 2000, p. 222; trad. W.F. Albright, în: ANET, ed. 3, p. 320). Textul demonstrează foarte clar că anul nou cădea toamna, deschizând sezonul culesului, ca şi în textele agricole din Ieşire 23 şi 34.

Revenind la pasajele biblice, comparându-le cu calendarul de la Ghezer, observăm că sărbătorile nu au o dată fixă, ele fiind legate strâns de ciclul natural care poate să varieze de la un an la altul. Chiar şi în textele deuteronomice din sec. 7 îHr. această fluctuaţie se păstrează încă. De exemplu în Deuteronom 16, Paştile se ţine în luna aviv, împreună cu Sărbătoarea Azimelor, dar nu se precizează exact la ce dată.

Deşi de exemplu D.J.A. Clines crede că pasajele din Ieşire 23 şi 34 nu se referă la calendar, ci la anul agricol ("The Evidence for an Autumnal New Year in Pre-Exilic Israel Reconsidered", în: Journal of Biblical Literature 93 (1974), nr. 1, pp. 26-29), totuşi nu cred că se poate face o diferenţă între an calendaristic şi an agricol. Se poate spune că toamna marchează trecerea dintre ani, ceea ce ar sugera că începutul calendarului este plasat în această perioadă.

Noul calendar de primăvară

Către anul 600 îdHr., când Iuda ajunge sub suzeranitate babiloniană, se produce o modificare calendaristică. Elias Auerbach plasează această schimbare a calendarului în 604 îHr. (cf. "Der Wechsel des Jahres-Anfangs in Juda im Lichte der neugefundenen babylonischen Chronik", în: Vetus Testamentum 9 (1959), nr. 2, p. 121). Este vorba de preluarea calendarului babilonian.

În Babilon, anul debuta primăvara, fiind sărbătorit în cadrul festivităţii akitu, când regele era reîntronizat într-un ceremonial foarte interesant în care se citea şi epopeea creării lumii, Enuma eliş. Practic începerea anului era asociată cu repetarea creaţiei cosmice, într-un ciclu al eternelor reîntoarceri caracteristic culturilor arhaice.

Această schimbare calendaristică din perioada babiloniană o remarcăm în sursa sacerdotală, scrisă în jurul anului 550 îHr. probabil în exil sau chiar ulterior, în perioada post-exilică. Când prezintă pentru prima dată sărbătoarea pascală, redactorul sacerdotal precizează în Ieşire 12:2: "Luna aceasta să vă fie începutul lunilor, să vă fie întâia între lunile anului". Până atunci nu Sărbătoarea Azimelor cădea în preajma anului nou, ci dimpotrivă, sărbătoarea culesului de toamnă. Aceasta arată clar că spre diferenţă de calendarul din Ieşire 23 şi 34, în Ieşire 12 avem de-a face cu un sistem nou de împărţire a timpului.

Vechea sărbătoare agricolă a Azimelor, unită încă din textul deuteronomic (Deuteronom 16) cu sărbătoarea Paştelui, de origine pastorală, este în textul preoţesc fixată chiar la mijlocul lunii, funcţionând ca o contrapondere pentru cealaltă sărbătoare importantă, din toamnă, culesul, numită Corturi (Sukkot) şi pusă în legătură cu călătoria prin pustie a israeliţilor după ieşirea din Egipt.

Atât Azimele, cât şi Corturile sunt fixate în mijlocul lunii respective, deci în ziua de 15. Ambele sărbători durează şapte zile. Însă fiecare va primi o zi în plus, pusă înaintea celor şapte primăvara şi după cele şapte toamna. De aceea, în calendarul cultic din sursa sacerdotală, Paştile-Azimele ţin de pe 14 Nisan până pe 21, iar Corturile de pe 15 Tişri până pe 22 (cf. Levitic 23:5-6.34-36).

Tot în această perioadă sunt adoptate şi denumirile babiloniene ale lunilor: Nisan, Tişri etc., dar acestea se folosesc şi în paralel cu vechea modă de numerotare a lunilor. De exemplu în Estera 3:7 se spune: "în luna întâi, adică în luna Nisan". În Neemia 2:1 echivalarea nu mai apare, ci se foloseşte direct noua denumire a lunii: "în luna Nisan, în anul al douăzecilea al regelui Artaxerxe…" etc.

Crearea lumii de Anul Nou

Ceea ce ne interesează însă la nivel teologic este punerea în legătură a începutului calendarului cu crearea lumii, o idee veche, regăsită aşa cum am amintit şi în concepţia babiloniană. În Mişna, tratatul Roş Haşşana (Anul Nou), se precizează că 1 Nisan (primăvara) reprezintă anul nou pentru regi şi sărbători, pe când 1 Tişri (toamna) reprezintă anul nou pentru numărarea anilor, deci potrivit calendarului (Jacob Neusner, The Mishnah. A New Translation, Yale University Press, New Haven / London, 1988, p. 299) Talmudul babilonian, tratatul Roş Haşşana (1:1 VIII:3A-D) precizează că au existat două păreri diferite ale rabinilor cu privire la începutul creaţiei. După rabbi Eliezer, "lumea a fost creată în luna Tişri", pe când după rabbi Iosua, în luna Nisan. Oricum, rabbi Eliezer aduce argumente circumstanţiale. Plecând de la Facere 1:11 ("Apoi a zis Dumnezeu: "Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ!" Şi a fost aşa"), se întreabă: "Care este perioada din an când pământul produce vegetaţie şi pomii sunt plini de roade?", la care răspunde că evident toamna, luna Tişri. De asemenea, plecând de la Facere 2:6 ("Ci numai abur ieşea din pământ şi umezea toată faţa pământului"), conchide că trebuie să fie aceeaşi perioadă, în care plouă şi plantele rodesc.

În tradiţia interpretativă iudaică a fost preferată această opinie, aşa cum o regăsim şi în midraşul Leviticus Rabba 29:1, invocându-se iarăşi figura lui rabbi Eliezer, se spune că lumea a fost creată pe 25 ale lunii Elul, ca şase zile mai târziu, pe 1 Tişri, adică de Anul Nou, să fie creat omul: "În ziua Anului Nou, la ceasul întâi, ideea creării omului s-a ivit în mintea Lui (a lui Dumnezeu), la ceasul al doilea El S-a sfătuit cu îngerii slujitori, la ceasul al treilea El a adunat praful (ţărâna pământului) pentru Adam, în al patrulea l-a frământat, în al cincilea l-a plămădit, în al şaselea l-a format ca un trup lipsit de viaţă, în al şaptelea a suflat în el suflare de viaţă, în al optulea l-a adus în grădina Edenului etc."

Dincolo de unele evidente tente iudaizante (de exemplu sfatul cu îngerii şi nu între Persoanele Sf. Treimi, sau ideea preexistenţei trupului lui Adam faţă de suflet), totuşi tradiţia începutului anului toamna care corespunde cu începutul creaţiei a fost primită şi în tradiţia creştină bisericească.

În sinaxarul din 1 septembrie se arată că pe lângă prăznuirea Indictului (Indictionului), adică a începutului anului, se face şi prăznuirea începutului propovăduirii lui Hristos, când Acesta a citit din Isaia 61:1-2 în sinagoga din Capernaum (cf. Luca 4:16-22), dar şi pomenirea lui Isus al lui Navi sau Iosua, cel care i-a dus pe fiii lui Israel în pământul făgăduinţei.

Tradiţia aşadar pune laolaltă mai multe evenimente, asociindu-le: începutul calendarului, crearea lumii (sau mai precis a omului), intrarea în Pământul Făgăduinţei (chip al Împărăţiei cereşti) şi începutul activităţii publice a lui Hristos (ca început al mântuirii). Înţelese la acest nivel teologic, se poate spune că toate acestea corespund ideii de primenire a cosmosului, re-creare şi înnoire.