Arhetipul lui Iona prorocul

Într-un articol trecut am vorbit despre posibilitatea ca Iona să fi murit în pântecele peștelui sau chitului, care era personificarea șeolului (locuința morților). Profetul a fost înviat de Dumnezeu, episod simbolizat de aruncarea lui la uscat din pântecele peștelui pentru a continua misiunea către niniviteni. Misiunea era chemarea acestora la pocăință prin vestirea iminentei pedepse divine. Din această istorisire reiese că Hristos este arhetipul lui Iona, în sensul în care prorocul semnalează prin cele petrecute cu sine evenimentele viitoare care Îl priveau pe Domnul Hristos.

Povestea lui Iona, răpirea lui în pântecele pește­lui - moartea, și învierea lui prin aruncarea pe uscat sunt în același timp și prefigurări ale biruinței lui Hristos asupra demonilor, asupra îngerilor răzvrătiți, căzuți și potrivnici lui Dumnezeu și omului. Am regăsit această idee la Sfântul Irineu de Lyon, care identifică animalul marin care l-a înghițit pe Iona cu șarpele din grădina Edenului ce i-a ispitit pe protopărinții Adam și Eva. Sfântul Părinte zice: „Dumnezeu a permis ca omul să fie înghițit de peștele mare (șarpe), care era autorul căderii în păcat”.

Avem aici o identificare a pește­lui - chitului cu diavolul. Iona, prin neascultarea de Dumnezeu, este o victimă a celui rău, este mâncat de diavol pentru că fuge de la fața lui Dumnezeu. Această idee este și mai interesantă pentru că în Vechiul Testament șarpele din grădina Edenului, personificarea ispititorului, apare sub chipul leviatanului, iar prorocul Isaia chiar profețește momentul când Dumnezeu îl va nimici: „În ziua aceea, Domnul se va năpusti cu sabia Sa grea, mare şi puternică, asupra leviatanului, a şarpelui care fuge, asupra leviatanului, a şarpelui încolăcit, şi va omorî balaurul cel din Nil” (Isaia 27, 1), iar la Psalmul 73, 4 se spune foarte clar: „Tu ai zdro­bit capetele balaurilor din apă”.

Episodul care prezintă furtuna pe mare și aruncarea lui Iona în apa mării învolburate își găsește un ecou noutestamentar în minunea potolirii furtunii pe mare de către Hristos (Matei 8, 23-27; Marcu 4, 35-41; Luca 8, 22-25).

Sfântul Chiril al Ierusalimului face o paralelă între aceste două evenimente. El spune că, în timpul furtunii, și Iona, și Hristos dormeau în pântecul corabiei, dar pe când tovarășii lui Iona îi ziceau acestuia să se roage lui Dumnezeu să potolească furtuna, Apostolii Îi zic lui Hristos ca El să îi scape din primejdie: „Şi venind ucenicii la El, L-au deşteptat zicând: Doamne, mântuieşte-ne, că pierim”. Dar analogia cea mai interesantă este prezentată în continuare, când zice: „Dar Iona a zis «Luaţi-mă şi mă aruncaţi în mare şi ea se va potoli»; iar Celălalt, El Însuși, a potolit vântul și marea, și atunci s-a făcut liniște. Primul a fost aruncat în pântecele chitului, iar Celălalt, de bunăvoie, S-a coborât în adâncuri, unde este nevăzutul monstru al morții. Și S-a coborât de bunăvoie, ca moartea să arunce afară pe cei pe care i-a înghițit”.

În aceste cuvinte ale Sfântului Chiril înțelegem pe de o parte că Iona era el subiectul morții și avea nevoie să fie salvat sau izbăvit de către Dumnezeu, pe când Hristos Se coboară de bunăvoie în locuința morților înfățișată tot ca un monstru care este biruit, nimicit de El, prin golirea lui de sufletele celor ținuți captivi acolo.

De aceea, după minunea potolirii furtunii, Evangheliștii sinoptici prezintă episodul poposirii lui Hristos în ținutul Gherghesenilor și săvâr­șirea minunii vindecării unui demonizat, după unele surse, a doi pose­dați. Aceste exorcisme ale lui Hristos ne arată deplina Lui putere asupra puterilor întunericului potrivnice. Dacă pe mare, potolind furtuna și valurile, El exorcizează din creație puterile potrivnice care provoacă dezordine, în ținutul Gher­ghesenilor, El alungă demonii din om. De asemenea, vedem că de­mo­nii alungați din om se duc în porci, care sfârșesc înecați în mare, prin aceasta arătând că mediul prin care ei se întorc către șeol este tot prin apă, acolo unde și Iona a fost înghițit de chit.

Această paralelă între Iona și Hristos ne mărturisește nu numai că prorocul a arătat prin moartea lui în pește și învierea prin ajungerea la uscat evenimentele care aveau să se petreacă cu Domnul Hristos, patimile, moartea, îngroparea și învierea, ci și faptul că Hristos îi alungă pe demoni din creație și din om, redând sănătate și ordine, precum vedem în minunea potolirii furtunii, când se zice la final că vântul și marea s-au potolit, și încheie cu constatarea că s-a făcut liniște deplină: „S-a sculat atunci, a certat vânturile şi marea şi s-a făcut linişte deplină”.

Ca o concluzie putem spune că, dacă Iona este subiectul puterilor întunericului, fiind chinuit de pește - leviatanul sau șarpele din Eden, Hristos alungă puterile demonice din creație și din om. Prin aceasta vedem că în Hristos se realizează ceea ce se însemnase sau se prefigurase în Iona, iar pentru noi, cei de astăzi, ne arată că Hristos este în același timp realizarea celor trecute, dar și a celor viitoare. Prin urmare, nu se poate trece printr-o evoluție a gândirii dincolo sau peste Hristos.

De altfel, tema timpului este și ea prezentă la Iona, dar într-un mod cu totul subtil. Sfântul Metodie al Olimpului spune: „Istoria lui Iona conține un mare mister. Pentru că se pare că peștele semnifică timpul, care niciodată nu stă, ci tot timpul se mișcă, și consumă lucrurile ce sunt făcute în intervale lungi sau scurte”.

Prin urmare, în timpul existenței noastre suntem chemați să luptăm cu ispitele și cu tot ceea ce ne desparte de Dumnezeu. În timp sunt lupta și strădania noastră, iar dincolo de ele nu mai există putință pentru o anumită lucrare sau creș­tere duhovnicească.

Și Sfântul Ioan Gură de Aur reține din această istorisire importanța timpului valorificat spre mântuire. El zice că cele trei zile petrecute de Iona în chit și întoarcerea ninivitenilor spre Dumnezeu arată că cele trei zile de pocăință sunt un soroc pe care fiecare om trebuie să îl îndeplinească pentru păcatele sale. Sfântul Părinte zice: „Şi care-i pricina că a strâns sorocul lor la o vreme aşa de scurtă? Pentru ca să înveţi cât de bună a fost fapta păgânilor niniviteni, care în trei zile au putut să îmblânzească urgia lui Dumnezeu pentru păcatele lor şi să te minunezi de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, care s-a îndestulat numai cu pocăinţa de trei zile pentru atâtea greşale şi tu să nu cazi în deznădăjde chiar dacă ai păcătuit mult. Cel trândav cu sufletul şi defăimător, chiar dacă va avea multă vreme de pocăinţă, nimic vrednic nu va săvârşi, nici nu se va împăca cu Dumnezeu din cauza lenevirii, dimpotrivă, cel treaz şi care fierbe de osârdie pentru pocăinţă cu multă sârguinţă, în puţină vreme, va putea stinge păcate îndelungate”.