În Duminica a treia din Postul Mare, noi, toţi creştinii, primim o chemare radicală de a ne apropia de lumea lui Dumnezeu, de Însuşi Mântuitorul Hristos, de a ajunge să intrăm pe poarta cea strâmtă, dar primitoare a Împărăţiei. Chemarea Mântuitorului Hristos, adresată în mijlocul Postului Mare: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie“ (Marcu 8, 34), ne invită să lepădăm calea omenească şi să primim calea dumnezeiască a renunţării, lucru subliniat în mod deosebit de teologia Sfinţilor Părinţi referitoare la calea Crucii, calea urmării lui Hristos.
Duminica aceasta ni se aşază înainte chemarea dezlipirii totale de ceea ce este rău în viaţa noastră, şi mai mult decât atât, ni se înfăţişează lepădarea, renunţarea şi pierderea celor omeneşti ca soluţie. Acest aspect este subliniat de Sfântul Isaac Sirul, care ne arată în Cuvintele despre sfintele nevoinţe că „nu poate cineva dobândi dragostea de Dumnezeu odată cu poftirea lumii, nici nu e cu putinţă să dobândească părtăşia de Dumnezeu (comuniune cu El) împreună cu părtăşia de lume, nici să aibă grija lui Dumnezeu împreună cu grija lumii (…). Calea lui Dumnezeu e Crucea de fiecare zi, căci nimeni nu s-a suit la cer cu răsfăţ“.
Suntem invitaţi aşadar să lepădăm logica omenească, să lepădăm criteriul vizibilităţii şi să primim logica dumnezeiască şi calea dumnezeiască, a renunţării şi a discreţiei totale, chiar a suferinţei, căci cel ce voieşte să-şi scape viaţa prin sine, cu propriile forţe, se va pierde, iar cine se dăruieşte pe sine lui Hristos, chiar până la jertfa propriei sale vieţi, acela se va mântui.
În toată teologia patristică se arată că nu calea tihnei este soluţia apropierii de dumnezeire, învăţându-ne permanent că pe cel ce se scufundă pe sine în Dumnezeu nu-l vrea Dumnezeu să fie niciodată fără grijă, iar purtarea de grijă a lui Dumnezeu se cunoaşte prin suferinţele primite pururea. „Dar cei ce petrec în încercări nu sunt lăsaţi niciodată de purtarea de grijă a lui Dumnezeu să ajungă în mâna dracilor. Mai ales dacă sărută picioarele fraţilor şi acoperă vinovăţiile lor, şi le ascund pe ele ca pe ale lor proprii. Cel ce voieşte să fie în lumea aceasta fără grijă şi doreşte aceasta, dar voieşte să vieţuiască totodată în virtute, e străin de calea aceasta“ (Sfântul Isaac Sirul).
Crucea, povară sau drum spre Înviere?
Acest demers aparent simplu la care suntem chemaţi devine anevoios pentru fiecare în parte, mai ales pentru faptul că, de cele mai multe ori, orice persoană încearcă să-şi apropie, să şi-i facă prieteni pe cei care îi aduc bucurie, pe cei care îi fac pe plac într-un fel sau altul.
Purtarea crucii în sens duhovnicesc poate căpăta pentru fiecare în parte diferite sensuri. Pentru unii poate însemna suferinţă, neputinţă, neîmplinire, pentru alţii poate însemna o boală, o patimă nevindecată. Nu ne dorim suferinţă şi grijă pentru sufletul şi trupul nostru şi de asemenea nu ne fac plăcere nici o neputinţă şi nici o povară a celor din jurul nostru. Nu căutăm în mod special să ne apropiem de cei bolnavi, de cei săraci, de cei neliniştiţi sufleteşte.
Necazul, încercarea, neputinţa, a noastră şi a celor de lângă noi, sunt uneori motiv de răzvrătire, de împotrivire, de îndepărtare de Dumnezeu. De multe ori oamenii suferă chinuri, dar nu-I urmează lui Hristos pentru că nu le suferă pentru El, dar dacă le primim şi ni le asumăm ca venind de la Dumnezeu, găsim soluţia tot în Dumnezeu. „Recunoscând noi povara sau neputinţa noastră, o ducem la Hristos, ca El să ne ajute să o purtăm. Astfel, neputinţa noastră va fi integrată în prezenţa iubirii Sale milostive, atotputernice şi smerite. Să lăsăm ca El, Hristos-Doctorul, să lumineze viaţa noastră, să vindece neputinţele noastre sufleteşti şi trupeşti, să ne ajute să purtăm crucea spre înviere“ (PF Patriarh Daniel - „Foame şi Sete după Dumnezeu“).
Dacă nu reuşim să lepădăm gândul că suntem suficienţi nouă înşine, dacă nu renunţăm la convingerea că noi cu ale noastre puteri suntem sensul propriilor existenţe, avem puţine şanse să ne apropiem de realităţile dumnezeieşti, să urmăm cu adevărat lui Hristos. Stăm departe de Hristos, amăgindu-ne.
„Bucură-te, cinstită Cruce, întărirea lumii“
Această aşezare şi slăvită arătare a Crucii în centrul Postului Mare evidenţiază definirea limpede a fundamentului hristologic al virtuţilor chemate să fie practicate în timpul celor 40 de zile. „Acum oştile îngereşti însoţesc lemnul cel cinstit; cu bună cucernicie înconjurându-l, şi cheamă pe toţi credincioşii la închinare. Deci, veniţi cei ce vă luminaţi cu postul, să cădem înaintea lui cu bucurie şi cu frică, strigând cu credinţă: Bucură-te, cinstită Cruce, întărirea lumii“ (Stihira I de la Vecernia Mică, Duminica a treia din Postul Mare).
Viaţa creştinului constă înainte de toate în „a-şi lua crucea sa în toate zilele“ pentru a urma lui Hristos sau chiar în „a urca pe Crucea lui Iisus“, a fi răstignit împreună cu El, pentru a învia împreună cu El. De aceea toată viaţa creştinului, toate gesturile, gândurile sale sunt marcate de semnul Crucii. Însemnându-se cu semnul crucii, îmbrăcând Crucea, creştinul se înalţă mai presus de pământ şi de grijile lui. Aşezarea cinstirii Crucii la mijlocul Postului Mare trimite la aşezarea în Rai a Pomului Vieţii, pentru că păcatul neînfrânării şi al neascultării lui Adam se vindecă prin postire de cele materiale, iar acum Crucea este pentru noi semn al biruinţei lui Hristos asupra păcatului, semn luminos al Învierii pentru care ne pregătim prin post, rugăciune şi fapte milostive. „Cu lemnul a golit întâi vrăjmaşul raiul, prin mâncare aducând moartea; iar lemnul Crucii înfigându-se în pământ, a adus oamenilor îmbrăcăminte de viaţă şi toată lumea s-a umplut de toată bucuria. Pe care văzând-o pusă spre închinare, împreună să strigăm lui Dumnezeu, popoare, cu credinţă: Plină este de slavă casa Ta“ (Sedealnă din slujba Utreniei, Duminica a treia din Postul Mare).
