„Către Născătoarea de Dumnezeu, acum cu osârdie să alergăm”

Fiul lui Dumnezeu S-a născut ca Om, „de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria”, depăşind legile naşterii omeneşti. Evanghelia Sfântului Luca ne pune în lumină legitimitatea cultului preacinstirii Maicii Domnului, deoarece prezintă modul în care Fiul lui Dumnezeu, la plinirea vremii, S-a coborât din ceruri şi S-a întrupat, făcându-Se om deplin, cu trup şi suflet cuvântător. Mai înainte, Dumnezeu a trimis pe îngerul Său la Fecioara Maria ca să-i ceară consimţământul spre a fi mamă Fiului Său. În felul acesta, Dumnezeu a voit ca, după cum o femeie, Eva, a adus moartea în lume, prin neascultare şi revoltă, tot o femeie, Fecioara Maria, să ­participe la dăruirea vieţii, prin ascultare şi supunere faţă de voia Sa.

Sfântul Arhanghel Gaviil se face părtaş la marea Taină a venirii Fiului lui Dumnezeu în lume, încredinţând-o pe Fecioara Maria prin cuvintele: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema” (Lc. 1, 35).

Înţelegând voia lui Dumnezeu, Fecioara Maria se smereşte pe sine, acceptând Vestea cea Bună datorită minunii care s-a petrecut prin cinstitul ei trup, în numele întregii firi omeneşti, mijlocind astfel, prin credinţa şi ascultarea sa liberă, mântuirea oamenilor. Ea devine astfel noua Evă, „Mama celor vii”. Acceptul ei liber, „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Lc. 1, 38), reflectă încrederea nu numai în faptul că din ea Se naşte Fiul Celui PreaÎnalt, ci şi în faptul minunat în care se va săvârşi aceasta. Deşi era hotărâtă să rămână fecioară, Ea primeşte să fie Maică, primeşte ceea ce Dumnezeu cere de la dânsa, învoindu-se cu o încredere totală, dar şi cu smerenia, care o face să se supună fără clintire voii Domnului. Zămislirea cea fără de sămânţă şi fără de prihană a Fiului Celui Preaînalt, prin pogorârea Duhului Sfânt asupra Fecioarei Maria, şi naşterea Sa, fără a rupe peceţile fecioriei Maicii Sale, reprezintă temeiul fundamental al prea­cinstirii Maicii Domnului în cadrul cultului Bisericii lui Hristos.

Vechiul Testament prezintă ca element central speranţa trimiterii în lume de la Dumnezeu a unui Mântuitor. În virtutea acestei aşteptări se înscrie promisiunea unui izbăvitor. El va fi „Preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec” (Ps. 109, 4). În acest context se înscrie de bună seamă şi rolul Fecioarei Maria, care a fost prefigurat în Vechiul Testament aşa cum a fost profeţită şi venirea Fiului lui Dumnezeu în lume, „la plinirea vremii” (Gal. 3, 24). Mărturia Sfintei Scripturi anticipează pe Preacurata Fecioară şi misiunea ei în naşterea Fiului lui Dumnezeu. Raţiunea acestei mărturii, cuprinsă în Sfintele Evanghelii, este de a dovedi că Domnul S-a născut, „din casa şi din seminţia lui David”. Sintagma „fiul lui David” (Mt. 1, 1) din Sfintele Evanghelii prezenta legătura Mântuitorului ­Iisus Hristos cu Israel şi începutul Împărăţiei. Descendenţa Sa de la David era necesar să fie prin Fecioara Maria, care este şi ea „din casa şi din seminţia lui David”. Această prefigurare i-a determinat pe exegeţii textului biblic să găsească în vechile Scripturi ale lui Israel profeţii şi tipologii despre prefigurarea Maicii Domnului.

Vechiul Testament o prezintă pe Fecioara Maria în cadrul promisiunii făcute de Dumnezeu lui Adam şi Evei, după căderea lor în păcat, când s-a adresat şarpelui: „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Facerea 3, 15). Sfântul Irineu de Lyon, scriind în cea de-a doua jumătate a secolului al doilea, a comentat acest text, dovedind că Mântuitorul Iisus Hristos S-a născut „din sămânţa femeii”. El este astfel „al doilea Adam”, care a rezistat ispititorului, învingând acolo unde „primul Adam” a fost învins.

În acest context, Maica Domnului este cea „de-a doua Evă”, care a învins pe vrăjmaşul neamului omenesc în locul „Evei celei dintâi”. Referindu-se la legătura dintre Eva şi Maica Domnului, Sfântul Irineu spunea: „Precum printr-o fecioară care n-a ascultat [adică Eva] omenirea a fost rănită şi a căzut şi a murit, tot la fel printr-o Fecioară [Maria] care a ­ascultat cuvântul lui Dumnezeu, omenirea adusă la viaţă a primit viaţă. Căci Domnul [Hristos] a venit să caute oaia cea pierdută şi omenirea era cea pierdută; şi, astfel, El n-a devenit o altă alcătuire, ci întocmai cu a ei, cea coborâtă din Adam [adică Maria], a păstrat asemănarea alcătuirii; pentru că Adam trebuia neapărat să fie ridicat în Hristos, ca moartea să fie absorbită în nemurire. Iar Eva [trebuia neapărat să fie ridicată] în Maria, căci o fecioară, devenind avocatul unei alte fecioare, va dezlega şi va strica neascultarea feciorească prin ascultarea feciorească”. Cele două persoane, aşezate una la începutul creaţiei şi alta la începutul recreaţiei lumii, marchează una neascultarea - Eva, iar alta ascultarea - Fecioara Maria. Ambele reprezintă faptele voinţei libere a omului, nu ca o consecinţă a constrângerii, fie din partea diavolului, în cazul Evei, fie din partea lui Dumnezeu, în cazul Fecioarei Maria.

Orice om care participă la sfintele slujbe ale Bisericii noastre Ortodoxe o preacinsteşte pe Maica Domnului. Ea este invocată în rugăciuni şi gesturi liturgice ca „Pururea Fecioară” şi ca „Maică a lui Dumnezeu”. Numele său este însoţit de rugăciunile Bisericii şi de semnele de cinstire, prin închinăciuni şi rugăciuni ­înaintea sfintelor sale icoane. Astfel, Maica Domnului este lăudată ca fiind „cea plină de har”, „mai cinstită decât heruvimii”, care, datorită pogorârii Duhului Sfânt asupra ei, este curăţită de păcatul strămoşesc şi ridicată mai presus decât puterile cereşti. Biserica se roagă ei ca unei mijlocitoare către Dumnezeu şi o aşază înaintea tuturor sfinţilor.