Ce sunt terafimii?

Terafimii apar în 15 pasaje biblice, în contexte diferite, totuşi Biblia sinodală traduce în mai mult de jumătate dintre cazuri prin "idoli". În celelalte ocurenţe, Zaharia 10:2 fiind una dintre ele, ea nu oferă explicaţii, ci doar transliterează termenul ebraic. Se pune întrebarea ce sunt mai exact aceşti terafimi.

O primă pericopă în care apar terafimii priveşte furtul idolilor lui Laban de către Rahila (Facere 31:19), atunci când Iacob porneşte pe drumul de întoarcere acasă împreună cu femeile lui, copiii şi întregul avut. Rahila pune idolii sub şaua cămilei (Facere 31:34), iar atunci când Laban îi ajunge din urmă şi îşi reclamă obiectele pierdute, scotocind prin cort, Rahila nu se ridică de pe şaua cămilei, motivând că se află într-o perioadă delicată (v. 35).

Idolii furaţi de Rahila

Biblia sinodală şi Biblia lui Anania traduc aici prin "idoli", urmând Septuagintei, dar în textul ebraic se află termenul terafim. Contextul echivalează terafimii cu "dumnezei", pentru că în v. 30 Laban exclamă: "Dar atunci de ce mi-ai furat dumnezeii mei?" Faptul că încăpeau sub şaua cămilei arată însă că statuetele respective (sau statueta) erau la o scară redusă, în orice caz nu în mărimea naturală umană.

Descoperirea la Nuzi a unor texte legislative a atras atenţia cercetătorilor încă din anii â20. Într-o tăbliţă care menţionează adopţia unui oarecare Wullu de către Naşwi, odată cu moştenirea, dacă între timp Naşwi nu mai dobândeşte fii naturali, Wullu va primi şi "zeii lui Naşwi" (ANET, ed. 3, pp. 219-220). S-a făcut imediat paralela cu textul biblic şi s-a tras concluzia că Rahila a furat terafimii-idoli din Facere 31 pentru a asigura moştenirea averii lui Laban de către Iacob. Ideea se bazează pe faptul că averea dobândită de Iacob în Mesopotamia slujindu-l pe Laban era invidiată de fiii lui Laban, care se considerau deposedaţi de drepturile lor: "Iacob a luat toate din câte avea tatăl nostru şi din ale tatălui nostru şi-a făcut toată bogăţia aceasta" (Facere 31:1). Totuşi, în pasajul nostru nu e vorba de o moştenire propriu-zisă. Iacob pleacă din Mesopotamia, iar averea lui Laban nu îi revine lui. De aceea, se poate spune că paralela din Nuzi nu este una tocmai potrivită.

Pasajul nu ne oferă nici o informaţie cum ar trebui să interpretăm evenimentul. S-ar putea să fie vorba şi de o ironie tacită. O femeie aflată la perioada de necurăţie, aşezată peste "dumnezeii lui Laban" desigur că profana acele statuete în concepţia antică. Poate că pasajul reprezintă o polemică ironică împotriva idolatriei arameilor, reprezentaţi de Laban. Dumnezeii lui Laban pot fi furaţi şi profanaţi, dar Iahve, adevăratul Dumnezeu al lui Iacob, intervine în istorie şi o dirijează.

Sanctuarul lui Mica

O altă pericopă cu terafimi este despre construirea sanctuarului de către Mica din Judecători 17:5: "Şi era la Mica locaşul lui dumnezeu şi a făcut un efod şi un terafim şi a pus el pe unul din fiii săi să fie preotul lui". În acest caz, Septuaginta transliterează terafin, iar Sinodala îi urmează folosind termenul, însă în varianta originală ebraică. Efodul reprezintă probabil îmbrăcămintea aferentă a statuii, iar terafimul statueta. În Judecători 18:14, probabil "chipul cioplit" (ebr. pesel) şi "chipul turnat" (ebr. massekha), pe care Sinodala le redă prin "un idol şi un chip turnat", stau în apoziţie faţă de terafim, descriind de fapt termenul, deşi enumerarea din vv. 17-18 ar da mai degrabă de înţeles că sunt trei obiecte distincte.

Din păcate, nici acest episod nu primeşte din partea autorului biblic mai multe lămuriri. Faptele sunt relatate sec, fără comentarii. Doar dacă privim pasajul prin lumina contextului din Istoria Deuteronomistă, înţelegem că fapta lui Mica este reprobabilă, idolatră. Episodul funcţionează şi ca o etiologie cultică pentru templul din Dan, pentru că daniţii confiscă dotările sanctuarului lui Mica şi pe preotul levit şi îi duc cu ei (v. 20) în cetatea Laiş, pe care o cuceresc şi căreia îi schimbă numele în Dan (v. 29). Să ne amintim că după scindarea regatului lui Solomon, Ieroboam construieşte două sanctuare regale care doreau să contrabalanseze templul lui Ierusalim. Unul era în nord, la Dan, iar altul în sud, la Betel. Ambele însă sunt idolatre, având viţei de aur. Putem deci spune că textul din Judecători descrie originea idolatră a sanctuarului nordic, arătând că iniţial acolo era cultul adus unui terafim.

Trebuie apoi remarcat că şi în acest episod terafimul este echivalat cu "dumnezeu" (Judecători 18:24) ca şi în pericopa precedentă.

Terafimi şi păpuşi

Într-un alt pasaj important, Micol, fiica lui Saul şi soţia lui David, îi scapă acestuia din urmă viaţa, deghizând un terafim: "a luat un idol şi l-a pus în pat, a pus o piele de capră pe capul lui şi l-a învelit cu o haină" (1 Regi 19:13.16). În orice caz, vigilenţa urmăritorilor lui David este înşelată, ei crezând că acesta zăcea în pat bolnav, deşi David reuşise să scape ieşind pe fereastră. Episodul este amuzant şi din alte considerente. Micol nu dă dovadă de nici un respect pentru idolul respectiv, îndrăznind să-i deturneze funcţia sacrosanctă. Îl întinde pe pat şi îi pune şi o perucă din păr de capră, ca să semene cât mai mult cu David. IPS Anania traduce foarte pitoresc: "a luat o păpuşă mare şi a pus-o în pat".

Septuaginta schimbă aici cu totul maniera de traducere, folosind în loc de terafim-idol kenotaphia, "morminte goale", adică un nume substitut pentru idoli, care indică însă la nivel teologic nimicnicia utilizării statuetelor idoleşti.

Episodul este însă foarte important pentru a înţelege cât de cât ce sunt terafimii. În primul rând observăm că statueta avea înălţimea obişnuită a unui om, spre diferenţă de cazul terafimilor furaţi de Rahila, de dimensiuni mult mai reduse. Apoi aici este vorba cu siguranţă de un singur obiect, o singură statuie. Totuşi termenul ebraic are tot o formă plurală, terafim. S-ar înţelege că şi în alte cazuri când apare termenul, ar putea fi vorba de un singur obiect, nu neapărat de mai multe. Şi în cazul Rahilei ar putea fi deci vorba de o singură statuetă.

Cel mai intrigant aspect este însă prezenţa terafimului în casă. Până acum arheologii nu au descoperit statuete de asemenea dimensiuni în contextul domestic, în schimb au fost găsite numeroase statuete mai mici de teracotă, în special reprezentând o divinitate feminină (probabil zeiţa Aşera). Aceasta este confirmată indirect şi de Biblie, pentru că Scriptura aminteşte de nenumărate ori de decăderea fiilor lui Israel începând cu regii, de prezenţa idolatriei şi a divinaţiei.

Divinaţia

Istoria Deuteronomistă salută cu bucurie reforma regelui Iosia din 622 î.Hr.: "A mai nimicit regele Iosia pe cei ce se îndeletniceau cu chemarea morţilor, pe vrăjitori, pe terafimii, idolii şi toate urâciunile care se iviseră în pământul lui Iuda şi în Ierusalim, ca să împlinească cuvintele legii, scrise în cartea pe care o găsise Hilchia preotul în templul Domnului" (4 Regi 23:24). Interesant că aici terafimii, menţionaţi ca atare şi de Septuaginta, sunt plasaţi imediat după necromanţi şi vrăjitori, ca elemente în totală opoziţie faţă de Legea lui Iahve. De altfel şi în 1 Regi 15:23 se spune: "nesupunerea este un păcat la fel cu vrăjitoria şi împotrivirea este la fel cu terafimii (Biblia sinodală traduce "închinarea la idoli")".

Dispariţia terafimilor fusese anunţată şi de profetul Osea, în 3:4: "Că zile fără de număr fiii lui Israel vor rămâne fără rege, fără căpetenie, fără jertfă, fără stâlp de aducere aminte, fără efod şi fără terafimi", atât că în acest caz terafimii sunt menţionaţi neutru, fiind puşi în legătură cu elemente reprezentative ale autorităţii politice (rege, căpetenie) şi religioase (jertfa, stâlpul de aducere aminte şi efodul). Pasajul este predeuteronomist, pentru că de altfel şi stâlpul de aducere aminte (ebr. maţţeba) va fi în Deuteronom 16:22 (Biblia sinodală traduce interpretativ, adăugând după "stâlpi" şi adjectivul "idoleşti").

Oricum, două pasaje mai târzii, din perioada exilică şi post-exilică, demonstrează clar rolul divinatoriu al terafimilor. Profetul Iezechiel spune că regele Babilonului, apropiindu-se cu gânduri combatante de Ierusalim, "scutură săgeţile, întreabă terafimii şi cercetează ficatul" (Iezechiel 21:21, în original v. 26). Terafimii sunt plasaţi chiar între balomanţie (ghicirea prin săgeţi) şi hepatoscopie (divinaţia prin interpretarea configuraţiei ficatului de la animalele de jertfă). Interesant că terafimii (statuete, glypta, cum le numeşte Septuaginta) sunt "întrebaţi". Acelaşi aspect apare şi în Zaharia 10:2: "terafimii rostesc cuvinte deşarte, vrăjitorii au vedenii mincinoase şi spun visuri amăgitoare şi mângâieri deşarte".

Din aceste atestări clare în literatura biblică, se poate spune că rolul terafimilor este acela divinatoriu, apropierea termenului de rădăcina rafa' "a vindeca" rămânând mai mult decât ipotetică. Ei sunt numiţi şi "dumnezei" probabil în sensul că sunt asociaţi cultului strămoşilor care în practicile păgâne avea un important rol divinatoriu (T.J. Lewis, "Teraphim", în: K. van der Toorn et al (ed.), Dictionary of Deities and Demons in the Bible, Brill, Leiden / Eerdmans, Grand Rapids, ed. 2, 1999, pp. 844-850).