„Cea mai profundă carte de meditaţie creştină”

De la leagăn până la moarte, viaţa creştinului se realizează prin Sfintele Taine şi se întreţine prin rugăciuni, sub forma ierurgiilor, care îl însoţesc în funcţie de împrejurările vieţii. Poate că în nici un moment din viaţa omului raportarea acestuia la Biserică nu este mai intensă ca în momentul prilejuit de moarte şi de înmormântare. Omul, odată intrat în lume, pas cu pas, se apropie de apusul vieţii, ziua naşterii salutând ziua morţii: „Când dobândim lumea, atunci în groapă ne sălăşluim” (Panihida).

Slujba Înmormântării este aceea la care, în cele din urmă, rând pe rând, participă toţi oamenii, pentru că prezenţa lor în biserică nu mai depinde de ei înșiși, ci de altcineva, cum ar fi familia adormitului, de exemplu. Atât intrarea, cât şi ieşirea creştinului din lume se fac prin rânduiala liturgică şi spaţiul sfânt al Bisericii. Astfel, putem spune că Botezul şi slujba Înmormântării sunt punctele liturgice care polarizează viaţa creştinului pe pământ. Panihida, denumirea cărții liturgice care cuprinde slujbele Înmormântării și ale pomenirilor, vine din gr. „pannihis”, însemnând priveghere sau slujbă de noapte, pentru că ţinea locul slujbelor (privegherilor) de noapte. Mai exact, face referire la rugăciunile săvârşite de creştinii din primele secole la căpătâiul celor adormiţi, care din cauza vremurilor de persecuţie erau prohodiţi numai noaptea. În Omilie la martiri, Sfântul Ioan Gură de Aur admiră aceste slujbe spunând: „Aţi prefăcut noaptea în zi prin sfintele privegheri”.

Cuprinsul Panihidei este operă inspirată a Sfinţilor Părinţi, fundamentată pe Sfânta Scriptură. Prin slujbele din Panihidă, cei adormiţi sunt pomeniţi de cei vii şi, totodată, sunt cinstiţi prin rugăciune de urmaşii care le întreţin vie amintirea, așa cum sună versurile poetului Ioan Nenițescu: „De vreţi morţi să nu muriţi,/ Cătaţi vii ca să trăiţi!” Părintele Rafail Noica, în cuvântul său „Teologie şi viaţă”, ţinut în anul 2003 cu ocazia centenarului părintelui Dumitru Stăniloae, spunea, printre altele, că Panihida conţine cea mai înaltă teologie. Prin întregul ei conţinut, Panihida este o capodoperă liturgică şi, mai ales prin cele opt stihiri ale glasurilor alcătuite de Sfântul Ioan Damaschin, ea poate fi aşezată în registrul culturii universale.

Mitropolitul Antonie Plămădeală, vorbind despre cheia înţelesului pedepselor veşnice, pe marginea parabolei bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, face referire la Panihidă prin următoarele cuvinte: „Poate că cea mai profundă carte de meditaţie creştină este cartea slujbei Înmormântării. Între cărţile de filosofie, mica noastră carte de înmormântare şi parastase este printre cele mai profunde. Slujba Înmormântării este mai veche decât celebrul Nevermore al lui Whitman!” („Tâlcuri noi la texte vechi”, pp. 454-455).

Slujbele Înmormântării cuprinse în Panihidă sunt nu numai pentru cei plecaţi dintre noi, ci şi pentru cei vii: „Pentru aceasta, iubiţii mei fraţi, cunoscând scurtimea vieţii noastre, adormitului să-i cerem odihnă de la Hristos şi sufletelor noastre mare milă”, se adresează Biserica celor prezenţi la înmormântare. Frăţietatea alină durerea morţii. Prezenţa la slujba de Prohodire este un moment pedagogic prin excelenţă. Pentru cei vii, poate fi o cateheză desăvârşită, având ca temă generală omul destinat să fie veşnic în faţa morţii pământeşti: „Văzând pe mort zăcând, toţi să ne gândim la ceasul din urmă, căci omul trece ca fumul pe pământ, ca floarea a înflorit, ca iarba s-a tăiat, cu pânză se înfăşoară, cu pământ se acoperă”. Prezent la înmormântarea fratelui, şi în preajma morţii în general, omul se poate cunoaşte pe sine mai lesne, poate deveni mai realist cu privire la menirea sa pe pământ, cu privire la ceea ce înseamnă cultivarea excesivă a trupului mai ales: „Veniţi, fraţilor, la groapă, să vedem ţărâna şi praful din care am fost zidiţi…”

Sfântul Cosma Etolianul (1714-1779), întrebându-i pe tinerii din vremea sa câte ceasuri îl ţin pe cel adormit înainte de a-l îngropa şi răspunzându-i-se că îl ţin „două, trei ore”, i-a îndemnat: „Să nu-l îngropaţi îndată, ci să-l ţineţi douăzeci şi patru de ore şi să vă adunaţi toţi, băieţi şi fete, şi să cugetaţi bine la el, căci nu există un dascăl mai bun decât moartea” („Viaţa şi învăţăturile Cuviosului şi Sfinţitului Mucenic Cosma Etolianul”, p. 49.). Teologul grec Georgios Mantzaridis enumeră printre deraierile morale excesiv secularizate şi faptul că moartea este respinsă de om şi se transformă în tabu, iar sexualitatea, care odinioară era tratată ca tabu, astăzi apare intens cultivată. În acelaşi timp, se vorbeşte de educaţia sexuală, ignorându-se total necesitatea unei educaţii privitoare la moarte („Morala creştină”, p. 506). Astfel, cel puțin în parte, cunoaşterea despre moarte a fost înlocuită cu cea despre sexualitate. Această situaţie, ca multe altele, este o totală răsturnare de valori (I Cor. 1, 18). Din păcate astăzi, mai ales în Occident, evenimentul morţii trebuie ascuns şi izolat de restul societăţii, în acest sens dezvoltându-se o întreagă industrie de cosmetizare a morţii. Funeraliile trebuie să se desfăşoare cât mai discret, oamenii mor aproape numai în clinici, departe de familie, și sunt depuşi în capele, adesea întreaga rânduială a înmormântării, profund eclezială de altfel, fiind declinată către birouri de ceremonii.

Un lucru deosebit de important la care îndeamnă Biserica pentru sufletul celui adormit este milostenia. Aceasta se face mai ales cu ocazia înmormântării şi pomenirii celor adormiţi, pentru că „milostenia izbăveşte de la moarte şi nu te lasă să te cobori în întuneric” (Tob. 4, 10); este medicament împotriva morţii: „milostenia izbăveşte de la moarte şi curăţă orice păcat. Cei ce fac milostenie şi dreptate vor trăi mult” (Tob. 12, 9). Îmbrăcându-i pe cei vii cu o haină trecătoare, îi îmbrăcăm pe cei adormiţi cu „veşmântul nestricăciunii şi haină înfrumuseţată” (Panihida).

Moartea ca despărţire a sufletului de trup este un moment necunoscut de om, fiind marcat de o luptă intensă: „Vai, câtă luptă are sufletul când se desparte de trup! Vai, cât lăcrimează atunci, şi nu este cine să-l miluiască pe dânsul! Către îngeri ridicându-şi ochii, în zadar se roagă; către oameni mâinile tinzându-şi, nu are cine să-i ajute”. Cu privire la acest moment, Sfinţi Părinţi precum Chiril al Alexandriei sau Maxim Mărturisitorul au vorbit de faptul că acum omul vede sau simte lucruri ce ţin de începutul altei vieţi, vede chiar pe îngerii răi sau buni, care au venit să-i întâmpine sufletul. Chinurile morții, după cum spune Sfântul Ignatie Briancianinov, pot însemna chinurile nașterii într-o nouă lume.