Primele pagini ale Sfintei Scripturi ne descoperă un fapt cutremurător, anume că istoria omenirii s-a schimbat radical în punctul în care Adam a gustat din rodul „lemnului cunoștinței binelui și răului” (cf. Facerea 3, 6-7), indiferent cum înțelegem sau interpretăm acest rod (ale cărui semnificații le vom analiza negreșit cu o altă ocazie). Remarcăm, încă din acest moment de răscruce, faptul că Dumnezeu Se revelează protopărinților nu ca un cenzor, ci ca un călăuzitor al dorinței de cunoaștere, pe care tot El, în calitate de Ziditor, a sădit-o în om. Iar istoria lumii confirmă din plin această calitate înnăscută a omului de a căuta, de a cunoaște lumea din jurul său, care și astăzi este la mare preț. Cu toate acestea, potrivit Revelației, cunoașterea lipsită de ascultarea față de Dumnezeu sfârșește absolut tragic în lipsă de sens și chiar în manifestări deviante, întrucât cunoașterea nu-și mai respectă propria rațiune de a fi, care este mântuirea omului în veșnicie. De aceea, în cotidianul nostru, fie că este vorba despre elevata cunoaștere filosofică sau științifică, fie despre acumularea de informații sau de știrile urmărite obsesiv, întâlnim peste tot aceeași neputință de a surprinde Adevărul. Iar aceasta se vede în faptul că atât filosofia, cât și epistemologia științifică nu pot depăși cadrul strâmt al întrebării: „Ce este adevărul?”, specific omenirii de dinainte de Hristos. Și, ca oricare alt lucru rupt de relația firească cu Dumnezeu, la fel și cunoașterea luată în sine a devenit o reală ispită, de tentațiile căreia puțini pot afirma că au scăpat, pentru că formele sub care se manifestă sunt felurite și, adesea, insesizabile.
Primatul cunoașterii lui Dumnezeu
Sfântul Grigorie Palama este în chip vădit preocupat, în lucrările sale, de limpezirea temei deosebit de complexe a cunoașterii în general și a cunoașterii lui Dumnezeu în mod special. În acest sens, Sfântul Grigorie se conduce după principiul ordonator al întregii tradiții creștine, potrivit căruia cunoașterea de Dumnezeu este superioară tuturor științelor: „Am spus că a cunoaște omul pe Dumnezeu şi a se cunoaște pe sine şi treapta sa (pe care le au acum şi creștinii socotiți simpli) întrece puterea cunoașterii firii şi a astronomiei şi a toată filosofia în legătură cu ele”. Așadar, se cuvine ca principala țintă a creștinului să fie cunoașterea lui Dumnezeu și, de asemenea, să nu se îndeletnicească niciodată cu vreo știință înaintea acesteia; ba chiar s-ar putea dispensa de toate celelalte științe, ca unele ce sunt inferioare theognosiei și lipsite de o finalitate mântuitoare.
Între cunoaștere și necunoaștere
Sfântul Grigorie înaintează în demonstrația sa, afirmând faptul că inclusiv necunoașterea, văzută ca o neputință a propriei minți de a-L contempla pe Dumnezeu, este mult mai folositoare și de preferat oricărei cunoașteri științifice: „Adăugăm acum că chiar cunoașterea de către minte a neputinței sale şi străduința de a şi-o tămădui e ceva neasemănat mai înalt decât a cunoaște şi a cerceta mărimile stelelor, rațiunile lucrurilor, nașterile celor de jos şi perioadele celor de sus, devierile şi perioadele, constantele şi învârtirile, despărțirile şi întâlnirile şi - într-un cuvânt - toate feluritele relații ale mulțimii mișcărilor”.
Desigur că în pasajul de mai sus Sfântul Grigorie îl combate, fără să-l numească, pe Varlaam din Calabria, care afirmase în mod eronat necesitatea științelor și a filosofiei în actul cunoașterii lui Dumnezeu. Dimpotrivă, toate cunoștințele - care sunt extrem de tentante rațiunii căzute - oferite de științele profane, nu numai că nu ajută în cunoașterea lui Dumnezeu, ci îl și pot abate pe creștin, prin părerea de sine, de la calea mântuirii, care urmărește o cu totul altă raportare la cunoaștere.
Mântuirea dincolo de cunoștințe
Totuși, să nu lăsăm impresia falsă că Sfântul Grigorie pledează pentru ignoranță; scrierile sale dovedesc, îmbelșugat, exact contrariul. Însă, în viziunea sa, chiar și necunoașterea capătă o funcție salvatoare, atunci când se are în vedere dobândirea „singurului lucru de folos”, care este mântuirea sufletului. Și iată rațiunea unei astfel de atitudini: „Căci mintea care şi-a cunoscut neputința sa a aflat pe unde poate să intre la mântuire, să se apropie de lumina cunoștinței şi să primească înțelepciunea adevărată, care nu se destramă odată cu veacul acesta” (Cele 150 de capete, 29).
Prin urmare, baza argumentării Sfântului Grigorie Palama este una foarte limpede: toate științele sfârșesc odată cu veacul acesta și sunt de folos numai în cadrele limitate ale istoriei, însă cel care are drept scop mântuirea trebuie să știe, dintru început, că acestea nu-l pot ajuta în dobândirea cunoașterii lui Dumnezeu, care este oferită nu de efortul sau de știința omenească, ci de Dumnezeu Însuși. Din acest motiv, este mai înaltă smerenia venită din sesizarea stării de necunoaștere a lui Dumnezeu, decât slava deșartă venită din cunoașterea științelor ce nu-și propun mântuirea sufletului. În acest fel doar, cunoașterea stării de neputință a propriei minți se poate schimba într-o nouă cunoaștere și o nouă știință, aceea a rugăciunii către Cel ce poate dărui adevărata cunoaștere, care nu se epuizează în cadrele acestei lumi, ci este însăși viața veșnică (cf. Ioan 17, 3).
