Cuvântul ierarhului: Pustiul, simbolul morţii şi învierii

† Ioachim BĂCĂUANUL, Arhiereu-Vicar al Episcopiei Romanului

Biserica Ortodoxă a fixat patru posturi mari în anul liturgic. Unul dintre ele este cel care precede praznicul Maicii Domnului, de la 15 august. Sfinţii Părinţi aseamănă perioada specială a postului cu întinderea unui pustiu arid plin de privaţiuni şi încercări, unde căldurile toride şi apăsătoare sleiesc puterile pelerinilor şi trecătorilor.

Luna august este una dintre cele mai caniculare luni ale anului astronomic. De aceea, paralelismul între post şi pustiul incandescent îl putem face în această lună, în care avem şi căldură toridă, dar şi post.

Deci, pustiul este un loc unde se petrec situaţii extreme. Este locul vidului, care ne aduce aminte de vidul original al creaţiei. Pustiul ne aminteşte de împietrirea inimilor noastre. Pustiul poate fi văzut şi ca absenţa lui Dumnezeu, sau locul unde Dumnezeu pare inaccesibil. Însă, paradoxal, pustiul este, totodată, şi locul în care credinţa şi nădejdea se amplifică nesperat de mult, pentru că în pustiu ai mai multă nevoie de Dumnezeu, singurul izbăvitor din situaţii imposibile. În condiţia în care credinţa pelerinului ce străbate pustiul nu se stinge, ci se inflamează (amplifică) aşa cum se inflamează piatra şi nisipul, atunci Dumnezeu apare şi realizează pentru el imposibilul: mana coboară din cerul incandescent, apa ţâşneşte din roca cea seacă şi pământul în care curge miere şi lapte se profilează la orizont.

Prin urmare, pustiul poate fi locul absenţei şi prezenţei divinului, locul intervenţiei suverane şi gratuite a inaccesibilului sau simbolul morţii şi învierii. În Israel, oarecând, de fiecare dată când poporul uita de Dumnezeu, sufletele intransigente ascultau chemarea deşertului, adică Dumnezeul pustiului. Din gura profetului Osea aflăm că Mirele divin atrăgea în pustiu mireasa iubirii pentru a o hrăni din mâncarea nemuririi (cf. Osea 13, 5-6). Ilie, de asemenea, s-a refugiat în pustiu, unde-şi cerea moartea. Însă, acolo, Dumnezeu ascultându-i deznădejdea, îl reconfortează trimiţându-i „briza lejeră“, nu pentru a-l separa total de oameni, ci pentru a-i readuce capacitatea profetică să poată înfrunta idolatria lui Ahab.

La rândul Său, Iisus este dus de Duhul în pustia Quarantania, unde posteşte patruzeci de zile, ca, oarecând, Moise pe înălţimile Sinaiului. El era pâinea care S-a pogorât din cer la plinirea vremii, adică, acea mană de odinioară cu care s-a hrănit poporul în pustie?! Dar, acum, El ne aminteşte pentru totdeauna că, în pustie fiind, nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. Este apelul pe care ni-l face nouă de a reduce necesităţile trupului pentru ca să triumfe dorinţa divinului în noi. Iisus reaminteşte, atunci când refuză să se arunce de pe aripa Templului, că din libertatea dragostei se naşte credinţa, şi nu din fascinaţia minunilor. Iar atunci când diavolul Îi oferă toate împărăţiile lumii, ne face cunoscut că adevărata putere o dobândim atunci când ne punem în serviciul aproapelui, adică a persoanei în comuniune cu alte persoane. La sfârşit au venit îngerii şi-I slujeau.

Pustia Quarantaniei, isihia monahului, valea plângerii creştinului, reprezintă moartea şi învierea, viaţa veşnică, Paştele continuu.

Biserica, din care facem parte, la rândul său, cunoaşte ultimul Exod către pământul făgăduinţei, în care Dumnezeu va fi totul întru toate şi unde El va şterge orice lacrimi din ochii noştri. Dincolo, pustia arată de creştini de-a lungul istoriei, fertilizată prin lacrimile sfinţilor şi sângele martirilor, va înflori în toată splendoarea ei definitivă.