Schimbarea la Faţă a Domnului, anticiparea Învierii din morţi

Toate faptele şi minunile pe care le-a săvârşit Mântuitorul Iisus Hristos au o anticipaţie la ceea ce urma să se întâmple în cetatea Ierusalimului. Însă, nici una dintre ele nu este mai directă, chiar de El explicată, ca minunea Schimbării la Faţă.

Cei trei evanghelişti sinoptici relatează completându-se unul pe celălalt, însă cel mai direct şi pe larg istorisitor al evenimentului acesta unic este Sfântul Evanghelist Luca, pe care îl vom alege în prezentarea subiectului, ca îndrumător şi lămuritor direct al minunii.

În primul rând, locul geografic al minunii îl aflăm prin Sfânta Tradiţie ca fiind Muntele Tabor, aşezat la sud de Marea Galileei. Aluzie la acest munte face Sfântul Apostol Petru în a doua sa epistolă, când ca martor ocular al evenimentului îl relatează, menţionând că "acest glas noi l-am auzit, pogorându-se din cer, pe când eram cu Domnul în muntele cel sfânt" (II Petru 1, 18).

Tradiţia iudaică identifica muntele sfânt cu Taborul. Unele păreri sunt contrazise de acest puternic argument, (unii exegeţi identificau locul Schimbării la Faţă cu Muntele Hermon), mai ales că şi traducerea numelui de Tabor înseamnă lumină.

Pregustare a transfigurării finale a întregii omeniri

Scopul urcării Domnului în munte împreună cu Apostolii Petru, Iacov şi Ioan era acela de a se ruga (Luca 9, 28), minunea având loc spre seară, deoarece Sf. Luca ne relatează că abia a doua zi a coborât Iisus cu ucenicii Săi din munte (Luca 9, 37), de aici rezultând direct că noaptea au petrecut-o pe munte. Minunea se petrece în timp ce Mântuitorul Se ruga către cerescul Tată, "chipul feţei Sale s-a făcut altul şi îmbrăcămintea Lui albă strălucind" (Luca 9, 29). Sfântul Matei prezintă o expunere mai amănunţită şi mai sugestivă: "şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui S-au făcut albe ca lumina" (Matei 17, 21). Relatarea Sfântului Luca prezintă câteva amănunte, care în toată complexitatea minunii vin să demonstreze întrepătrunderea dumnezeiescului cu omenescul, hotarul dintre cele două realităţi fiind depăşit pe Muntele Taborului prin lumina ce i-a învăluit şi prin strălucirea care biruie legile fizice ale acestei lumi. În clipele supreme, firea umană marcată de legile biologice a făcut ca acestea să biruiască, arătând dificultatea omului de a pătrunde tainele dumnezeieşti inefabile.

Deşi Sfântul Luca vorbeşte de ochii Apostolilor ca "fiind îngreuiaţi de somn", aici este demn de amintit o stare de orbire provocată de strălucirea chipului lui Iisus la care nu au putut privi. Cei care acum copleşiţi de somn în preajma Domnului care le descoperă chipul Său, aşa cum era în realitate, dar pe care oamenii nu-l puteau privi, se vor lăsa doborâţi de oboseală a doua oară în grădina Ghetsimani. Ceea ce s-a petrecut pe munte a fost strălucirea luminii care vine din dumnezeirea Mântuitorului, în virtutea consecinţelor unirii celor două firi: umană şi divină, în persoana Mântuitorului Iisus întrupat.

În acea clipă, Hristos S-a descoperit sub chipul slavei Sale, anticipând biruinţa asupra morţii, când trupul Său va fi lumină şi strălucire. Minunea Schimbării la Faţă devine o privire asupra lumii de dincolo şi un capitol luminos în întunericul istoriei omenirii. Schimbarea la Faţă a fost doar o anticipare a Învierii, care a deschis puterea de înţelegere a apostolilor, făcându-i să participe la drama răstignirii Domnului lor, urmată de biruinţa Învierii din morţi.

În acelaşi timp, Schimbarea la Faţă este o pregustare a transfigurării finale a întregii omeniri. Mântuitorul, schimbându-Se la Faţă, a arătat că firea zidită poate fi preschimbată când va fi un cer şi un pământ nou.

Iluminarea lumii după Înviere, simbolizată de strălucirea veşmintelor Domnului

Când Domnul strălucea de lumină, apar lângă el două personaje istorice vechi: Moise şi Ilie, ambii vorbind cu Mântuitorul Hristos despre sfârşitul Lui în Ierusalim (Luca 9, 31).

Faptul că Moise şi Ilie vorbeau despre Patimile, suferinţele şi moartea Mântuitorului demonstrează că taina răscumpărării împlineşte toate prefigurările şi aspiraţiile din Legea veche, din acest motiv aşteptau sacrificiul Său pe Golgota, aici descoperindu-se ceea ce era ascuns, tainic, în scrierile proorocilor vechi. Odată cu descoperirea luminii pe Muntele Tabor, se desluşesc tainele şi sensurile ascunse ale istoriei. Iluminarea lumii după Înviere, prin taina Sfântului Botez, este simbolizată de strălucirea veşmintelor Domnului, de aceea după Botez mărturisim cerând: "dă-mi mie haină luminoasă, Cel ce te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină...".

Petru, cuprins de o dorinţă sinceră de a fi mereu în preajma luminii şi bucuriei la care participa prin vedere, dă glas unei dorinţe sincere, spontane, directe, care oglindeşte bucuria şi starea de nevinovăţie. "Doamne, bine este nouă să fim aici, dacă voieşti voi face trei colibe" (Matei 17, 4). Această propunere este şi o dorinţă care oglindeşte sentimentul de fericire, precum şi dorul de a rămâne în afara graniţelor timpului istoric zbuciumat şi marcat de suferinţe. Domnul însă îngăduie o clipă ca apostolii să guste din strălucirea veşniciei; înainte ca aceasta să devină realitate, apostolii vor trebui să primească Sfântul Duh şi să sufere depunând mărturie a credinţei lor prin moarte, care-i va duce spre viaţă. "Părinte, voiesc ca, unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava pe care Mi-ai dat-o" (Ioan 17, 24).

Apostolii au văzut cu ochii trupeşti slava dumnezeiască a Treimii

Pe când Petru apostolul vorbea, o descoperire mai cutremurătoare se întâmplă. Un nor luminos i-a umbrit pe apostoli, iar din nor, un glas s-a auzit zicând: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit, pe Acesta să-L ascultaţi" (Matei 17, 5). Asemeni arătării la râul Iordan, în momentul Botezului, şi acum distanţa dintre Creator şi lumea creată este biruită de prezenţa harului, care uneşte pe cele văzute cu Cel nevăzut. În epoca Vechiului Testament, Dumnezeu vorbea prin nor cu poporul ales, acum norul este luminos, ceea ce demonstrează că, prin Întruparea Mântuitorului, Lumina luminează pe tot omul şi întunericul nu o mai poate cuprinde. Cuvintele Tatălui din ceruri au avut drept scop să dea o nouă mărturie despre Iisus, să confirme încă o dată într-un mod solemn cele mărturisite de Sf. Petru cu doar câteva zile în urmă: "Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu" (Matei 16, 16). În comparaţie cu teofania de la Botezul Domnului, unde a avut loc o arătare a Treimii, de această dată apostolilor le este dat a vedea cu ochii trupeşti, pământeşti slava dumnezeiască a Treimii. În cântările sărbătorii Schimbării la Faţă, imnograful a sintetizat prin următoarele cuvinte taina ce s-a descoperit pe Muntele Tabor: "Veniţi să ne urcăm împreună cu Iisus Cel ce Se urcă în muntele sfânt, şi acolo să auzim glasul Domnului, al Tatălui Celui fără de început, Care prin nor luminat a mărturisit întru Dumnezeiescul Duh adeverirea fiinţei Fiului cea pururea veşnică" (Vecernia Schimbării la Faţă).

La auzul glasului care vorbea din nor, "ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte" (Luca 9, 34).

Prezenţa dumnezeiască i-a înfricoşat, deoarece S-a descoperit direct şi mai profund decât în alte etape ale istoriei biblice. În faţa tainei dumnezeirii, firea umană se întrepătrunde de teamă şi efemeritate. Omul, mărginit şi muritor, supus prefacerilor marcate de timp şi spaţiu, confruntat cu prezenţa dumnezeirii, îşi descoperă neputinţa, micimea şi ajunge să-şi vadă adevărata condiţie în care există. Iisus Domnul, văzându-i neputincioşi, Se apropie El de ei, îi atinge, coboară la starea de umilinţă a făpturii umane şi-i mângâie, încurajându-i: "Sculaţi-vă şi nu vă temeţi!" (Matei 17, 7).

Când şi-au ridicat ochii nu au mai văzut decât pe Iisus singur. Fereastra deschisă către lumea cea veşnică şi netrecătoare se închisese şi ei au rămas din nou în cuprinsul şi limitele lumii văzute, create şi mărginite.

A doua zi, pe când coborau din munte, Mântuitorul i-a prevenit pe cei trei apostoli, ca şi în alte rânduri, să nu povestească nimănui cele văzute, înainte ca El să învieze din morţi. Ne aflăm din nou în faţa unei profeţii a Învierii, de data aceasta extrem de directă. Între minunea Schimbării la Faţă şi cea a Învierii din morţi există o relaţie de ordin tainic, ambele fiind momente centrale ale istoriei mântuirii noastre, în care S-a manifestat dumnezeirea Mântuitorului.

Ortodoxia trăieşte şi mărturiseşte taina schimbării omului. În timpul Sfintei Liturghii, totul este lumină, de la veşmintele luminoase ale slujitorilor până la lumina ce străluceşte, iar întunericul nu o poate cuprinde. De la Întrupare până la Înviere, viaţa Mântuitorului este o stare de umilinţă şi de renunţare la mărirea Sa dumnezeiască, însă minunea Schimbării la Faţă ne demonstrează că El nu a încetat a fi Dumnezeu, pe munte deschizând celor trei apostoli ochii să-L perceapă aşa cum era, dar nu oricine putea, prin ochii trupului, să sesizeze frumuseţea şi bucuria luminii celei dumnezeieşti şi veşnice, Care luminează pe tot omul ce doreşte a trăi în lumină şi a fi purtător de lumină.

În lumina Schimbării la Faţă a Domnului şi întru aşteptarea unui cer şi a unui pământ nou, suntem purtători de lumină şi mărturisitori ai tainei Învierii. Aceste două mari minuni care radical au schimbat sensul istoriei noastre rămân reperele creştinului trăitor şi doritor de Dumnezeu spre a fi lumină şi bucurie într-o lume tot mai cuprinsă de întuneric şi tristeţe. (*Intertitlurile aparţin redacţiei)