Cuviosul Antonie cel Mare, floarea de foc din pustiul Egiptului

În fiecare an, la 17 ianuarie îl sărbătorim pe părintele monahilor, Sfântul Cuvios ­Antonie cel Mare, care „lepădând tulburările lumeşti, viaţa sihăstrească a dus-o până la capăt”. El a urmat exemplul de viețuire al Sfântului Proroc Ilie și al Sfântului Ioan Botezătorul, după cum ne spune troparul său: „Asemănându-te cu obiceiurile ­râvnitorului Ilie şi urmând Botezătorului pe drepte cărări, Preacuvioase Părinte ­Antonie, te-ai făcut locuitor pustiului şi ai întărit lumea cu rugăciunile tale. Pentru aceasta, roagă-te lui Hristos Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre”.

Locuitor al pustiului, Sfântul Antonie a transformat acest loc lipsit de viață într-un rai duhovnicesc în care el a strălucit ca o flacără de lumină, care i-a călăuzit pe mulți monahi spre desă­vâr­șirea spirituală și dobândirea mântuirii.

Cuviosul a fost egiptean de origine și de la vârsta de 18 ani și până la mutarea sa la Domnul, la venerabila vârstă de 105 ani, s-a nevoit ca pustnic pentru a ajunge la desăvârșirea duhovnicească. El s-a născut în anul 251 în localitatea Coma de pe valea Nilului din Egipt. Părinții săi erau creștini cu origini nobile și posesorii unei averi însemnate. Formația lui a fost una creștină într-un Egipt încă dominat de păgânism. La vârsta majoratului își pierde părinții și trebuie să se ocupe de administrarea averii lăsate de aceștia și de educația surorii sale. Însă el era atras de viața duhovnicească, de aceea drumul său era către Biserică. 

Auzind citindu-se la Sfânta Evanghelie cuvintele Mântuitorului către tânărul bogat: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi” (Matei 19, 21), convins că și lui i se adresează aceste cuvinte, merge și împarte averea sa săracilor, păstrând doar cele de trebuință pentru a asigura un viitor surorii sale. Cu altă ocazie, auzind la Sfânta Evanghelie cuvintele Mântuitorului: „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine” (Matei 6, 34), se hotărăște să renunțe cu totul la cele lumești și să urmeze viața pustnicească. Împarte tot ce mai avea din avere, iar pe sora sa o încredințează unor ­femei pioase.

Pustiul, locul nevoințelor și al mângâierilor dumnezeiești

În epoca Sfântului Antonie, pentru egipteni deșertul era un spațiu al morții, unde erau de obicei mormintele. Deșertul era un loc nedorit, iar dacă oamenii ajungeau acolo o făceau cu teamă. Pe lângă acestea, cum înaintai în deșert te puteai întâlni oricând cu hoarde de nomazi care erau ostili egiptenilor. Tocmai acest loc înfricoșător îl alege Cuviosul Antonie să se nevoiască. Pe vremea lui nu erau încă în Egipt mănăstiri organizate. Cuviosul începe urcu­șul său duhovnicesc viețuind pentru început pe lângă un bătrân sihastru care nu locuia departe de satul său. Apoi se așază singur într-un loc retras, unde se oste­nește pe drumul desăvârșirii du­hov­nicești. De aici se mută într-un mormânt păgân, unde are multe încercări de la duhurile rele pe care le biruie prin credință și curaj. Victoria sa împotriva duhurilor rele arată sfârșitul stăpânirii lor asupra pustiului Egiptului și transformarea acestuia într-un rai duhovnicesc prin râvna Cuviosului Antonie și a ucenicilor săi. La vârsta de 35 de ani, sfântul ajunge pe malul estic al Nilului și viețuiește timp de 20 de ani într-o fortificație părăsită. Mulți egipteni aud de nevoințele sale și vin la această fortificație, rămânând afară, sesizând luptele duhovnicești ale cuviosului cu duhurile necurate, care stăpâniseră mai înainte aceste locuri. Din prea multă înflă­cărare, dar și curiozitate pentru ceea ce auzeau de-afară, unii dintre admiratorii lui au forțat poarta fortificației și l-au văzut plin de strălucire, iar înfățișarea sa era aceeași și după 20 de ani de nevoință pustnicească în acest loc. Din acest moment, cuviosul acceptă să primească ucenici pentru a-i forma duhovnicește. Pentru că numărul lor crește repede, Sfântul Antonie a întemeiat pentru ei două mănăstiri, una la est de Nil, la Pispir, iar cealaltă pe malul stâng, nu departe de Arsinoe. Sub îndrumarea lui duhovnicească, pustiul a devenit o cetate de călugări care au lăsat lumea pentru a deveni cetățeni ai cerului, după cum consemnează Sfântul Atanasie cel Mare în lucrarea Viața Sfântului Antonie.

Râvna mărturisirii lui Hristos îl aduce în Alexandria

Persecuția declanșată la începutul secolului al 4-lea de împăratul Dioclețian împotriva creș­tinilor ajunge și în Egipt. Maximin Daia conduce persecuția creș­tinilor din Egipt, cei mai afectați fiind cei din Alexandria. Cu mult curaj, dorind să primească cununa muceniciei, Sfântul Antonie vine la Alexandria și se pune în slujba mărturisitorilor de aici. Îi cercetează și întărește pe cei aflați în închisoare și în suferințele provocate de persecuție. Prin pronia divină, Sfântul Antonie este ferit de mânia persecutorilor și se întoarce la mănăstirea sa, unde trăiește retras ca un pustnic. Însă, cu toate acestea, săvârșește multe minuni față de creștinii care îl căutau pentru ajutor. Din pricina numărului mare al celor care doreau să-l vadă, pentru a se putea apleca mai mult asupra celor duhovnicești, marele eremit se retrage mai adânc în pustiu, în ținutul muntos al Quolzoumului. Aici începe o ­nouă etapă în sporirea duhovnicească a Cuviosului Antonie. Liniștea locului corespunde întru totul dorinței sale de asceză și rugăciune. După mai mulți ani merge să-și cerceteze ucenicii de la Pispir. Aceștia îl primesc cu mare bucurie și se folosesc mult de cuvântul său duhovnicesc. La întoarcere este urmat de o mulțime mare de oameni care doreau să fie vindecați sau mângâiați pentru durerile lor trupești și sufletești. Cuviosul îi ajută pe toți cu multă dragoste duhovnicească. Pentru toate acestea a fost socotit în Egipt un mare părinte duhovnicesc și învățător. Vestea despre el a trecut în tot Imperiul roman, încât prin scrisori atât Sfântul Împărat ­Constantin cel Mare, cât și urmașii lui i-au cerut sfat și rugăciune. El i-a sfătuit și ajutat pe toți cei care i-au cerut acest lucru, indiferent de statutul lor social. Era întru totul detașat de onorurile lumești, singura lui preocupare fiind ­sporirea sa duhovnicească prin asceză și rugăciune.

În timpul tulburărilor provocate în Biserică de erezia lui Arie, el a apărat Ortodoxia credinței stabilită la Sinodul I ecumenic de la Niceea din anul 325. Unii arieni din Alexandria au răspândit informația falsă cum că Sfântul Antonie ar fi adeptul ereziei lui Arie. Pentru a demonta această falsă informație, cuviosul a părăsit pustia și a venit în Alexandria și a proclamat în fața tuturor cre­dința ortodoxă de la Niceea și a arătat sprijinul față de Sfântul Atanasie, ucenicul său persecutat pentru apărarea crezului niceean.

Acest episod din viața sfântului îl arată ca mare apărător al Ortodoxiei, pe care nu a pregetat să vină să o apere, chiar dacă avea 87 de ani.

Moaștele sale călătoresc de la Constantinopol în Franța

Ajuns la vârsta venerabilă de 105 ani, i-a anunțat pe monahii pe care îi cerceta de apropiata sa mutare la viața veșnică. După întâlnirea cu aceștia s-a retras alături de doi ucenici, Macarie și Amatas. Acestora le-a lăsat instrucțiuni clare legate de îngroparea trupului său, poruncindu-le să-l îngroape într-un loc neștiut de nimeni. La 17 ianuarie anul 356, Cuviosul Antonie a trecut la viața veșnică. Viața sa consemnată în scris un an mai târziu de Sfântul Atanasie cel Mare a fost cea mai căutată carte de creștinii primului mileniu și este până ­astăzi un ghid de desăvârșire ­duhovnicească.

Evlavia urmașilor față de ­Cuviosul Antonie și dorința lor de a cinsti cum se cuvine sfintele sale moaște au făcut ca în anul 561, în urma unei descoperiri, să fie găsite și duse la Alexandria, după cum ne spune ieromonahul Macarie de la mănăstirea athonită Simonospetra. Tot el vorbește și despre istoria sfintelor moaște, mai ales că originile sale franceze i-au permis accesul la elementele care descriu aducerea acestora în Franța. „În jurul anului 635, sub amenințarea invaziei arabe, relicvele cuviosului au ajuns la Constantinopol, iar în jurul anului 1070 - conform mărturiei tradiției apusene -, un nobil din regiunea Dauphiné a adus o parte din sfintele moaște în Franța (la Abația Saint-Antoine), la care creștinii veneau în pelerinaj. Abația Sfântului Antonie din Dauphiné depinzând mai întâi de cea de Montmajour din Arles, se istorisește că o parte din moaștele sale au fost mutate acolo (în jurul anului 1290), iar de acolo în catedrala din Arles (1491), unde, scăpând de profanările din timpul Revoluției franceze din 1789, sunt cinstite și astăzi. (Sinaxarul, Viețile Sfinților, volumul 5, luna ianuarie) Din anul 2017, un fragment din moaștele sfântului a fost adus de la Abația Saint-Antoine la Biserica Domnească „Sfântul Anton”-Curtea Veche din Bucu­rești, unde zilnic creștinii români pot veni să-i ceară ajutorul în necazuri și nevoi mai ales că aici se află și icoana făcătoare de minuni a cuviosului.

Astăzi, când îl cinstim pe Sfântul Cuvios Antonie cel ­Mare, să ne rugăm lui spunând: „O, preaînțelepte de Dumnezeu purtătorule Antonie, căpetenia părinților și slava cuvioșilor, primește de la noi aceste laude ce cu tot sufletul le aducem ție și ­roagă-te lui Dumnezeu pentru noi, cei ce strigăm: Aliluia!”.