Cuviosul Nichita Stithatul despre cântarea cu discernământ

Pentru a te împărtăși de roadele cântării duhovnicești, este nevoie să unești simțirea ta cu discernământul, să înțelegi ceea ce preaslăvești, să simți ceea ce spui. Altfel, cântarea religioasă se transformă într-o activitate în care concentrarea trece de la Dumnezeu la atenția asupra propriului tău sine - cât de bine cânți, ce om deosebit ești - semne ale înșelării spirituale.

Întotdeauna când începem o activitate trebuie să păstrăm în minte scopul ei, pentru a nu ne risipi eforturile în zadar. La fel se întâmplă și în ceea ce privește cântarea duhovnicească.

Roadele duhovnicești ale cântării

În cuvintele Cuviosului Nichita Stithatul: „Este bună și cantitatea în cântarea rugăciunilor, atunci când este stăpânită de stăruință și luare-aminte. Dar ceea ce dă viață sufletului este calitatea; aceasta pricinuiește și roadă. Iar calitatea cântării și rugăciunii stă în a se ruga cineva cu duhul și cu mintea. Și se roagă cineva cu mintea când, rugându-se și cântând, privește la înțelesul ce se află în dumnezeiasca Scriptură și primește prin aceasta urcușuri de înțelesuri în inima sa, prin cugetări vrednice de Dumnezeu” (Cuv. Nichita Stithatul, „Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire și despre cunoștință”, II, 70 (Filocalia, 6), trad. de Pr. prof. Dumitru Stăniloae, București, Ed. Humanitas, 2005, p. 250). De la treapta începătorilor, dominată de cantitate, o simțire incertă și un discernământ încă nedezvoltat deplin, suntem chemați să urcăm sufletește până la înțelegeri duhovnicești mai înalte, o simțire desăvârșită și un discernământ perfecționat, care poate cuprinde multe.

Atunci când ajungem la această treaptă spirituală mai înaltă, se petrec schimbări majore în sufletul nostru, care gustă din însăși lucrarea harului dumnezeiesc. „Sufletul, fiind răpit de acestea în chip înțelegător în văzduhul luminii, este luminat și curățit tot mai mult și se ridică întreg spre ceruri, unde vede frumusețile bunătăților rânduite sfinților. Aprinzându-se de dorința acestora, îndată sloboade din ochi rodul rugăciunii și lacrimile încep să-i curgă sub lucrarea de lumină făcătoare a Duhului. Gustul acestora este atât de dulce, încât cel ce s-a făcut părtaș de ele uită uneori și de hrana trupească. Acesta este rodul rugăciunii, care răsare în sufletele celor ce se roagă, din calitatea gândită a cântării” (Cuv. Nichita Stithatul, „Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire și despre cunoștință”, II, 70, p. 250). Simțirea interioară devine atât de puternică încât plânsul duhovnicesc ajunge să ne viziteze și, odată cu el, începe o lucrare susținută de curățire a inimii noastre. Atunci sufletul cântă de bucurie și fericire, depășește orice formă a slavei deșarte, a mândriei, se împărtășește de sfințenia harului dumnezeiesc.

Discernământ și cântare duhovnicească

Principala problemă a oamenilor duhov­ni­cești a fost, dintotdeauna, tendința de auto- izolare. Sunt credincioși care ajung să refuze dialogul, comuniunea cu cei din jur, din dorința de a se dedica exclusiv rugăciunii și cântării. Cuviosul Nichita Stithatul înțelege, însă, această dorință ca pe un efect al egoismului propriu, o formă bine mascată a iubirii de sine. Vorbind despre păstorii de suflete care dedică mult timp rugăciunii, dar evită să-și împlinească datoria propovăduirii și a lămuririi problemelor duhov­ni­cești cu care se confruntă credincioșii, Cuviosul Nichita afirmă: „Cel ce din râvnirea darurilor duhovnicești urmărește dragostea și o primește nu suferă să vorbească numai cu sine însuși prin rugăciune și citire spre zidirea sa. Căci cel ce vorbește numai cu gura cu Dumnezeu, prin rugăciune și psalmi, se zidește pe sine, cum zice Pavel. Ci se silește să și prorocească spre zidirea Bisericii lui Dumnezeu, adică să învețe pe cei apropiați lucrarea poruncilor lui Dumnezeu și felul cum trebuie să se silească ei spre a bine-plăcea lui Dumnezeu. Căci cu ce ar putea să folosească pe alții întâistătătorul care grăiește totdeauna numai cu sine și cu Dumnezeu prin rugăciune și cântare, dacă n-ar grăi și celor de sub el fie întru descoperirea Duhului Sfânt, fie întru darul îna­inte-văzător al proorociei, fie întru învă­ță­tura cuvântului de înțelepciune? Care dintre cei de sub ascultare se va pregăti spre lupta cu patimile și cu dracii, de nu-i va da acela cuvânt lămurit de învățătură prin scris sau prin grai viu?“ (Cuv. Nichita Stithatul, „Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire și despre cu­noș­tință”, III, 89, p. 305). Acest fragment reprezintă un semnal de alarmă pentru toți cei care caută împlinirea lor duhovnicească fără a înțelege că nu o vor atinge cât timp nu se preocupă cu adevărat și de a celor din jur. Este important să cântăm și să ne rugăm, să dedicăm mult timp dialogului cu Dumnezeu, dar, în egală măsură, suntem datori să oferim disponibilitate și să avem răbdare pentru a explica și altora calea credinței, fără a ne plânge în vreun fel de dificultățile întâmpinate.

Mai mult decât atât, Cuviosul Nichita mustră fără ocolișuri lipsa de dragoste de care dă dovadă cel care, sub pretextul rugăciunii, neglijează nevoile spirituale ale aproapelui său: „Cu adevărat, de nu va căuta păstorul, spre zidirea turmei sale, să prisosească în cuvântul învățăturii și cunoștința Duhului, nu va fi râvnitor al darurilor lui Dumnezeu. Căci prin multa rugăciune și cântare cu gura în Duh sau cu sufletul se zidește pe sine, dar mintea sa este neroditoare, neprorocind prin cuvântul învățăturii și nezidind Biserica lui Dumnezeu. Iar dacă Pavel, care s-a unit cu Dumnezeu prin rugăciune mai mult decât toți oamenii, voia mai bine să spună cinci cuvinte prin mintea roditoare în Biserică ca să-i învețe și pe alții, decât zeci de mii de cuvinte ale cântării cu gura, de bună seamă că s-au rătăcit de la dragoste cei ce stau în fruntea altora și-și împlinesc slujba de păstor numai cu cântarea și cu citirea” (Cuv. Nichita Stithatul, „Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire și despre cunoștință”, III, 89 p. 305).

Așadar, nu este suficient să consideri că propriul canon de rugăciune și cântarea duhovnicească sunt de ajuns pentru propășirea ta spirituală, mai ales dacă asta înseamnă să te autoizolezi și să nu mai comunici cu cei din jur. Din contră, aceste două lucrări spirituale ar trebui să te conducă la implicarea mai activă în viețile celorlalți, în ajutorarea lor astfel încât și ei să poată să se dezvolte duhovnicește. Altfel, din păcate, nu vei culege roade duhovnicești din rugăciune și cântare, ci amăgire, slavă deșartă și mândrie, iar, totodată, îți vei rata complet misiunea spirituală, așa cum remarca Sfântul Grigorie Dialogul: „O asemenea atitudine este de neînțeles și fără sens. Nu-i îngăduit și posibil să preferi liniștea proprie înaintea binelui sufletesc al altora. Hristos, pentru a fi de folos tuturor, a părăsit sânurile Tatălui și a coborât și a locuit în mijlocul nostru. […] Este în natura darului, de fapt, ca să fie de folos altora mai mult decât nouă înșine” (Sf. Grigorie cel Mare, Cartea regulei pastorale, trad. de Pr. Alexandru Moisiu, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1996, pp. 38-39).