Destinatarii Naşterii Domnului

După cum ne arată Sfintele Evanghelii, la Naşterea Mântuitorului, acum peste două mii de ani, a fost mare agitaţie, din cauza recensământului poruncit de Cezarul August (Lc. 2, 1). Atât de mare a fost agitaţia, încât Fecioara Maria şi Dreptul Iosif n-au găsit nici măcar o casă liberă pentru a se naşte Hristos. Doar peştera sărăcăcioasă şi staulul vitelor i-au fost leagăn Domnului, căci aşa a binevoit (Lc. 2, 7, 16). Dar, odată cu naşterea, agitaţia nu s-a sfârşit, ci a prins proporţii alarmante, fiind singura naştere care, în loc să bucure: „că S-a născut nouă Mântuitor“ (Lc. 2, 11), a aprins în trufaşul Irod mânia, poruncind uciderea celor paisprezece mii de prunci din Betleem şi din toate hotarele lui (Mt. 2, 16).

 

Uitându-ne la agitaţia ce se creează în fiecare an în preajma Crăciunului, avem certitudinea că şi astăzi, ca şi atunci, omul freamătă după orice, numai de primirea lui Hristos nu se frământă. Şi credem că nicicând nu a fost altfel. Singura diferenţă pare-se a fi aceea că atunci puţini erau interesaţi de Mesia şi de venirea Lui, afară de iudei (şi dintre aceştia nu toţi), pe când astăzi motivul nepăsării şi al agitaţiei inutile este pretextat tocmai de Naşterea lui Hristos! În realitate, în ambele situaţii, coexistente peste timp sub diferite forme, avem de-a face cu un soi de atitudine umană, care se încăpăţânează să sărbătorească totul în exterior, uitând prea uşor că întruparea Fiului lui Dumnezeu ne vizează în mod direct. Noi suntem destinatarii naşterii şi prin noi întreaga creaţie.

 

Ne-am obişnuit să serbăm marile sărbători creştine: Naşterea, Învierea, Adormirea Maicii Domnului, Sfântul Nicolae etc., cu zile libere, cu mese întinse, cu petreceri zgomotoase, cu fel de fel de artificii, care ne pot da senzaţii şi fiori, de fapt, adevărate piedici împotriva unei reale pătrunderi în semnificaţia autentică a oricărui prilej la care ne invită Biserica. Şi nu vorbim despre necreştini, ci despre noi înşine, care, botezaţi fiind şi declaraţi creştini, aservim plăcerilor proprii ocaziile puse înainte de Biserică pentru a ne trăi cu sens viaţa.

 

Atât de împodobite sunt în aceste zile oraşele, satele, casele; atât de diversificate podoabele artizanale şi produsele din supermarket, încât este aproape imposibil să nu rămâi impresionat, să nu visezi, dar şi să nu te usture amarnic lipsa lor din propria-ţi casă. Şi de ce? Şi pentru cine toate acestea? În aceste zile ale sărbătorilor de iarnă, e aproape imposibil să mai priveşti Taina cerului din cauza înmiitelor luminiţe aprinse deasupra capului nostru. Dar, oare, aceasta să fie toată Taina Naşterii Domnului? Mi se pare că abia dincolo de înălţimea stâlpilor care susţin frumoasele podoabe artificiale, dincolo de înălţimea blocurilor împodobite, începe adevărata taină a praznicului nostru.

 

Praznicul Naşterii Domnului nu are doar valoare anamnetică sau de aducere aminte a unor fapte trecute, ci celebrează în Sfânta Liturghie însăşi Naşterea lui Hristos. Acesta este adevăratul motiv pentru care în Ortodoxie nici un praznic, nici o sărbătoare, nici o zi nu sunt desprinse de Sfânta Liturghie. 

 

Şi dacă atunci, acum două mii de ani, Hristos S-a născut din Fecioară în peşteră pentru noi, acum, Astăzi - în fiecare zi - destinatarii naşterii suntem noi. Fiecare dintre noi este chemat să realizeze la nivel personal Naşterea lui Hristos în peştera sărăcăcioasă a sufletului său. Pentru mine şi pentru tine a vrut Hristos să Se nască în peşteră şi în staulul vitelor, ca tu, suflete, să nu te înspăimânţi de înălţimea Lui, nici să te dezamăgeşti de micimea ta. Deci, nu alţii, nu altcineva este vizat în mod direct, ci eu cu propria mea viaţă şi tu cu propria ta viaţă, aşa cum sunt ele. Iar dacă naşterea din Fecioară s-a făcut o singură dată pentru toţi, (re)naşterea lui Hristos în sufletele noastre se săvârşeşte zilnic, cu aceeaşi intensitate, cu aceeaşi valoare, cu aceeaşi taină, după cuvintele pauline: „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii până ce Hristos va lua chip în voi!“ (Gal. 4, 19). 

 

Calea acestei naşteri este Sfânta Liturghie, iar modul naşterii este, la nivel personal, invers decât s-a petrecut acum două mii de ani. Pentru noi, Hristos mai întâi se jertfeşte şi apoi se naşte înlăuntrul nostru, nu imaginar, ci prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Său. Acelaşi Trup născut din Fecioară, acelaşi Sânge vărsat pe cruce. Prin urmare, la Proscomidie se săvârşeşte naşterea Pruncului dumnezeiesc din Fecioară, iar la împărtăşire naşterea Pruncului jertfit pe Sfânta Masă în fiinţele noastre, în trupurile şi sufletele noastre. Astfel, cele prezente la naşterea lui Hristos pe pământ sunt prezente întocmai şi la (re)naşterea Lui în sufletele noastre prin Cuminecare. Sau, poate, un singur detaliu face diferenţa. Dacă atunci Hristos S-a născut în lume când nimeni nu-L dorea (afară de Maica Sa), acum se naşte în noi numai dacă ni-L dorim. Numai pentru cei ce se apropie „cu frica lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste“ se săvârşeşte Taina în sufletele lor. Iar aceste expresii, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, nu sunt sentinţe, ci reprezintă diferite stadii ale apropierii de Sfânta Euharistie: „Cu frică pentru robi, cu credinţă pentru nevoitori şi cu dragoste pentru fii“. Prin urmare, nimeni nu este exclus, ci toţi suntem chemaţi. Dar numai de răspunsul nostru afirmativ depinde naşterea lui Hristos în noi.

 

Credem cu tărie că dacă sufletele noastre nu vor fi amăgite de mirajul şi fascinaţia pregătirilor exterioare, dacă cu şi fără aceste împodobiri vom şti să ne strecurăm către Taină, atunci sufletele noastre, asemenea Fecioarei Maria, vor şti să dorească pe Hristos ca să se nască întru noi. 

 

Numai această dorire şi această înţelegere a praznicului Naşterii Domnului au făcut Biserica să serbeze acest praznic trei zile la rând. Nu pentru că nu ne-ar fi de-ajuns una, ci pentru că nu ne grăbim să părăsim Taina. Dar în aceste trei zile ale praznicului Biserica nu repetă nimic, ci esenţializează totul. Paradoxul şi neînţelesul apar doar atunci când cei prezenţi la praznic se împărtăşesc doar prima zi a Crăciunului. În acest obicei, practica Bisericii dintotdeauna şi însăşi practica celebrării Sfintei Liturghii ne contrazic neîndoielnic.

 

Destinatarii Naşterii Domnului suntem noi. Dacă nu-L primim înlăuntrul nostru, ca în cea mai sărăcăcioasă peşteră, El pleacă înapoi, în cer, trist, cu regretul că a venit şi nu ne-a găsit „acasă“. Eram preocupaţi cu altele şi cu alţii. Totuşi, „pe acestea să nu le lăsăm şi pe acelea se cuvine să le facem (Mt. 23, 23). Deci, să-L dorim pe Hristos şi să-L primim să se nască în noi în fiecare zi a Crăciunului şi în fiecare Liturghie a Naşterii Sale - Crăciunul tainic din fiecare zi a mântuirii noastre.