Încercarea de a defini familia drept celulă de bază a societății, în general, poate genera nenumărate răstălmăciri vecine cu ideologia progresistă. Teama sau mai degrabă injusta deschidere de
22 Feb, 2026
Dicționar teologic: Adam, căderea omului
Crearea primilor oameni - Adam și Eva
Crearea primilor oameni, în ziua a șasea, este amintită succint în Facerea 1, 26-31 și reluată într-un mod mai detaliat în următoarele două capitole ale aceleiași cărți - Facerea 2, 7-25 și 3, 1-24.
Termenul „Adam” îl desemnează atât pe Adam, primul om creat de Dumnezeu - numit „fiul lui Dumnezeu” (Luca 3, 38), cât și omul în general, adică întregul neam omenesc; această dublă semnificație se explică prin însăși originea și sensul numelui, deoarece Adam (din ebraicul adamah, „pământ”, „pământesc”) este numele biblic atribuit primului om plăsmuit de Dumnezeu din „țărâna pământului” și „suflarea de viață”, după chipul Său, ca prototip al întregii omeniri, cu vocația de a tinde, crește și atinge asemănarea cu Creatorul său.
În legătură cu crearea lui Adam, Sfântul Dumitru Stăniloae arată că trupul și sufletul nu au fost create în etape diferite, ci în același moment, deodată. Prin menționarea separată a celor două se scoate în evidență dubla origine a omului: trupul aparține lumii materiale, fiind legat de natura creată, pe când sufletul are o legătură specială și directă cu Dumnezeu.
Grădina Edenului (din ebraicul ēden, „desfătare” sau „plăcere”), cu pomul vieții și pomul cunoștinței binelui și răului în mijlocul ei, este locul unde Dumnezeu îl așază pe Adam pentru a se bucura, pe de o parte, de frumusețea și roadele ei, iar, pe de altă parte, de prezența lui Dumnezeu, văzut drept Părintele și Dăruitorul acestui loc special.
După ce Adam a dat nume fiecărei ființe vii și a realizat că nici una nu poate fi cu adevărat ajutor potrivit pentru el, Dumnezeu o creează pe Eva, pe care Adam o numește pentru prima dată „femeie”, pentru că a fost luată din „bărbat” (Facerea 2, 23). Această legătură este reafirmată mai târziu, după ce sunt alungați din Eden, când Adam o va numi Eva, al cărei nume înseamnă „viață”, din ebraicul hava (Facerea 3, 20), simbolizând începutul vieții omenești. Fiind primii oameni creați de Dumnezeu (I Tim. 2, 13), Adam și Eva devin începutul întregii omeniri: Adam este considerat părintele neamului omenesc (Înț. 10, 1), iar Eva „mama tuturor celor vii” (Facerea 3, 20), din ei născându-se tot neamul omenesc (Fap. 17, 26). Această legătură nu este doar una biologică, ci și simbolică, iar Apostolul Pavel o va folosi pentru a ilustra relația dintre Hristos și Biserica Sa (Efes. 5, 22-23).
Sfântul Simeon Noul Teolog subliniază că Dumnezeu l-a creat pe om împărat al tuturor celor de pe pământ şi al întregului cosmos, fapt pentru care starea firească a lui Adam era una doxologică, de mulțumire și recunoștință pentru tot ceea ce îi oferise Dumnezeu, şi în această stare trebuia să crească și să se desăvârșească.
Căderea omului din har și urmările ei
La acel moment, starea primilor oameni era una perfectibilă, nestatornică, în plin proces de creștere duhovnicească, ceea ce a făcut posibilă căderea lor, ca urmare a neascultării față de îndemnul Părintelui ceresc, a nerecunoașterii și neasumării greșelii săvârșite. Din porunca dată de Dumnezeu, omul era conștient că este nestatornic și fluctuant în voința și în acțiunile sale, dar avea posibilitatea ca prin ascultare față de cuvântul lui Dumnezeu să se statornicească în bine, așa cum au făcut îngerii buni. În virtutea înzestrării cu puterea de a alege, Adam se va centra pe rodul pomului cunoștinței binelui și răului și va cădea tentației de a gusta din acesta, la fel ca Eva, ignorând consecința nerespectării îndemnului lui Dumnezeu, și anume că în ziua în care vor mânca „vor muri negreșit” (Facerea 2, 17). Moartea, despre care se amintește aici, nu este o moarte trupească, căci Adam a trăit 930 de ani (Facerea 5, 5), între cele mai longevive vieți consemnate în Scriptură, ci o moarte sufletească, înțeleasă ca înstrăinare față de Dumnezeu. Între cele mai profunde consecințe ale căderii se numără apariția stării de mortalitate (atât biologică, cât și sufletească); apariția rușinii și a sentimentului de vinovăție; înclinarea spre cele trupești mai mult decât spre cele spirituale; denaturarea relației om-cosmos, care își avea baza în relația om-Dumnezeu; stricăciunea omului şi a întregii creaţii; adorarea creației în locul Creatorului, adică căderea în idolatrie; pierderea statutului de împărat al creației (întreaga creație nu-l mai vede pe Adam drept împărat, deoarece superioritatea lui asupra celor create depindea doar de legătura cu Dumnezeu); îndepărtarea de Dumnezeu şi lipsirea de slava dumnezeiască; și, mai presus de toate, pierderea iubirii, a familiarității şi a îndrăznelii celei bune către Dumnezeu. |
Izgonirea din grădina Edenului
Ascunderea păcatului, învârtoșarea inimii şi învinuirea lui Dumnezeu pentru ispitirea venită de la femeie, precum şi lipsa părerii de rău pentru fapta săvârșită vor atrage de la sine izgonirea lui Adam din grădina Edenului. La o primă lectură a Facerii 3, 14-19, textul poate lăsa impresia că Dumnezeu pedepsește neascultarea omului prin blestemarea pământului. Însă, în gândirea Sfântului Simeon Noul Teolog, blestemul asupra pământului este interpretat, în mod paradoxal, drept o binecuvântare: Dumnezeu a îngăduit această schimbare a întregii creații pentru ca omul să poată continua să trăiască în ea şi pentru a nu mai duce o existență lipsită de greutăți şi de osteneli, care din punct de vedere duhovnicesc i-ar fi fost dăunătoare. În continuarea celor arătate mai sus despre urmările căderii omului şi despre ruptura produsă între om şi Dumnezeu, trebuie subliniat că gustarea din pomul cunoștinței binelui şi răului va atrage de la sine pierderea stării de slavă. Neascultarea va avea ca urmare dezbrăcarea de hainele de lumină, adică de veșmântul nestricăcios al slavei, şi îmbrăcarea goliciunii stricăciunii, simbolizată de hainele de piele (Facerea 3, 21). În concluzie, căderea omului reprezintă cea mai gravă decădere a ființei umane, o prăbușire din viața autentică la starea de supraviețuire, din demnitatea de împărat al creației la cea de supraviețuitor. Devenind din ființe nestricăcioase ființe supuse stricăciunii, Adam și Eva nu mai puteau viețui într-o lume nestricăcioasă. De aceea, stricăciunea și moartea nu apar ca o pedeapsă din partea lui Dumnezeu, ci ca o consecință a neascultării omului, iar Dumnezeu, din iubirea Sa infinită, schimbă legile creației pentru ca omul căzut să poată fi integrat într-o nouă ordine cosmică, adaptată stării sale. |
Bibliografie generală
1 Bria Ion, Dicționar de teologie ortodoxă A-Z, Ed. IBMBOR, București, 1994.
2 Ioja Cristinel, „Adam”, în Ștefan Buchiu, Ioan Tulcan (coord.), Dicționar de teologie ortodoxă, Ed. Basilica, București, 2019.
3 Simeon Noul Teolog, „Discurs etic I”, în Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice şi etice, Scrieri I, Ed. Deisis, Sibiu, 2001.
4 Stăniloae Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. IBMBOR, București, 2003.
