Dicționar teologic: procesiune, pridvor, ripidă

PROCESIUNE (lat. processio, -onis – cortegiu, ceremonie, alai)

Mișcare planificată a unui grup de oameni dintr-un loc în altul, cu un scop religios, adesea însoţită de slujbe religioase. De obicei, preoții merg în frunte, purtând cruci, prapuri și intonând cântări religioase, până la locul unde are loc slujba.

În cadrul procesiunilor se pot face rugăciuni pentru ploaie, în caz de secetă, pentru încetarea molimelor, a războiului și pentru alte calamități. De asemenea, la Bobotează, când slujba se face afară sau la marginea unui râu, au loc procesiuni. Despre asemenea procesiuni aflăm în Sfânta Scriptură. În Vechiul Testament, în Cartea Regilor se vorbește despre aducerea Chivotului Legii, de către David, de la Aminadab la Ierusalim. O altă procesiune este aceea făcută de prorocul Ilie, pentru încetarea secetei care ținuse trei ani în Israel, în vremea regelui Ahab. Ilie, împreună cu preoții lui Dumnezeu și urmat de tot poporul, merge sus pe Muntele Carmel, unde înalță un rug, aduce jertfă lui Dumnezeu, implorând pe Dumnezeu să trimită din cer foc, să se aprindă rugul și să se înalțe la cer fumul jertfei și să pună capăt secetei cumplite. Dumnezeu a ascultat rugăciunile lor și ploaia a început să cadă pe pământ (3 Rg. 18). Cea mai timpurie procesiune creștină o găsim relatată în Pelerinajul Egeriei (sec. al IV-lea), din care aflăm detalii cu privire la ritualurile Săptămânii Mari. Procesiune este și Vohodul cu Evanghelia, din cadrul Sfintei Liturghii, Vohodul Mare, din cadrul aceleiași slujbe, înconjurarea bisericii, la slujba Prohodului Domnului Iisus Hristos și altele. De asemenea, în cadrul slujbei Înmormântării există o procesiune, când cortegiul se îndreaptă spre mormânt.

PRIDVOR

Încăpere închisă, așezată în partea de apus a bisericii. Este primul segment al bisericii, înainte de pronaos, ca o prelungire a acestuia din urmă. 

Pridvorul corespunde curții (părții celei din afară) a Cortului/Templului, unde stătea poporul. La bisericile cu pridvor închis, o mare parte din temele iconografice din pronaos se zugrăvesc aici (Judecata din urmă, Scara lui Iacov, Adam și Eva în Rai etc.). Printre alte teme zugrăvite în pridvor, regăsim Scara Sfân­tului Ioan Scărarul și Vă­mile Văzduhului, strâns legate de tema Judecății din urmă. Pridvorul închis se mai găsește foarte rar la bisericile mai noi.

RIPIDĂ 

Obiect liturgic de forma unui evantai rotund din metal, cu mâner, cu care diaconul, în timpul Sfintei Liturghii, apără Sfintele Taine ca să nu cadă ceva în Sfântul Potir. Uneori ripida poate fi din material textil, brodat, din categoria veşmintelor şi acoperămintelor pentru Sfintele Vase. 

Ripida are o origine străveche. Ripida de forma unui evantai se întrebuința mai ales în Orient și în țările calde. În catedrala din Constantinopol, când slujea patriarhul, marele iconom apăra Sfintele Daruri cu ripida, stând în dreapta Sfin­tei Mese, îmbrăcat în veșminte diaconești. În Biserica veche, ripidele se făceau din pene de păun, din felurite piei lucrate cu deosebită finețe (ca pergamentul) ori chiar din pânză de in sau mătase. Astăzi se întrebuințează în cultul public al Bisericii ripidele pentru procesiune, de formă rotundă de regulă, care sunt confecționate din metal, prevăzute cu un mâner înalt și care sunt purtate de către diaconi sau ipodiaconi la sosirea la biserică a ierarhului, precum și la diferite vohoade și procesiuni. Ripida are un simbolism mistic, ea reprezentând heruvimii și serafimii care nevăzut înconjoară pe Împăratul Slavei ce tronează pe Sfânta Masă, ocrotind Sfintele Daruri. Ripidele amintesc și de cei doi heruvimi de aur, care străjuiau chivotul Legii din Sfânta Sfintelor, în Templul lui Solomon (2 Par. 3, 10-13), precum și de heruvimii cu ochi mulți și de serafimii cu șase aripi din viziunea lui Isaia (Isaia 6, 1-2) și a Sfântului Ioan (Apocalipsa 4, 6-8).