Dimensiunea sărbătorească a umanității

Existența omului este, așa cum se poate observa, un cumul de laturi și componente variate care, în cele din urmă, formează un tot unitar, o sinteză fericită, care constituie personalitatea umană. Chiar dacă de-a lungul vieții sale omul alege să cultive mai mult anumite aspecte specifice, totuși, nu am greși dacă am afirma că cea mai expresivă latură a existenței omului este cea sărbătorească, în favoarea căreia nu cred că nu mai este nevoie de argumente. Această dimensiune definitorie a făpturii umane posedă, cu siguranță, anumite specificități, dintre care aș remarca ușurința accesării ei, care provine și dintr-o nevoie, aș zice ontologică, de racordare la evenimentul sărbătorii, la ceremonial, precum și la orice formă de exprimare festivă a vieții care apare în experiența noastră cotidiană.

În mod cert, această latură este înnăscută în firea omului, sădită fiind de Creatorul ei cu scopul de a se ridica din rutina zilnică și de a-și înălța sufletul spre zonele elevate ale existenței, cu scopul de a întrezări prezența nevăzutului, a transcendenței dumnezeiești. În scurte cuvinte, accesarea actului sărbătoresc are scopul de a zidi, de a înălța personalitatea umană și în nici un caz de a o submina, așadar, are un distinct rol superior, de înnobilare a omului.

Ce sărbătorim?

Devine însă foarte important ce anume sărbătorim, cum sărbătorim, dar mai ales în numele cui sărbătorim, pentru că, de fapt, prin sărbătorire, prin celebrare, noi ne raportăm la un fel distinct de reper cu încărcătură vădit axiologică căruia, prin actul celebrării, i se aduce cinstire, mai exact spus închinare. Totuși, trebuie să consemnăm faptul, probat de Istorie, că modalitatea sărbătoririi nu a fost lăsată niciodată doar la latitudinea omului, ci a fost trasată în planul veșnic al Ziditorului, astfel încât sărbătoarea să constituie în același timp și un act de cult, care să aducă cinstirea cuvenită lui Dumnezeu - sau zeilor superiori și ocrotitori ai omului, desigur, aceasta acolo unde predominau concepțiile politeiste. Cert este faptul că primele manifestări sărbătorești la care participă omul sunt acelea dedicate cinstirii lui Dumnezeu, adică dedicate Celui de la care omul primește viața și toate cele necesare traiului său de toate zilele. Toate acestea au condus la sintetizarea unui calendar, așa cum avem în Biserica Ortodoxă, unde sunt marcate diferitele sărbători ale anului, dimpreună cu ghidările specifice felului de a sărbători.

Deprecierea sensului sărbătorii

Lucrurile s-au desfășurat în aceste cadre, în chip neschimbat, până în vremurile moderne. Însă, odată cu modernitatea, apare și o anumită diluare a înțelegerii caracterului sacru al sărbătorii. Treptat, celebrările dedicate lui Dumnezeu sunt dublate de celebrări cu motivație strict mundană, cum ar fi finalizarea studiilor universitare, câștigarea unui meci de fotbal sau inaugurarea unui magazin etc. Ca să ajungem în acest moment să sărbătorim o multitudine de lucruri banale, unele chiar ridicole, precum: ziua internațională a ciocolatei, a pizzei sau a stângacilor, precum și altora multe pe care nu este locul potrivit să le enumerăm. Ceea ce este sigur este faptul că acum asistăm la o depreciere fără precedent a sensului sărbătorii, în special prin retezarea dimensiunii metafizice a momentului sărbătoresc, aceasta în ciuda dorinței intense a omului de a sărbători, care nu-i va putea fi eliminată vreodată.

Halloween

Mai nou, pe fondul secularizării și pierderii semanticii actului sărbătorii, a apărut și tendința de a-i reda acesteia pierduta funcție spirituală, însă într-un sens invers, înspre latura tenebroasă și demonică a existenței. Vedem aceasta în ultima vreme, pe la sfârșit de octombrie, când ne aflăm în postura de spectatori în fața îngrijorătoarei obișnuințe de a celebra o sărbătoare de import: Halloweenul. La această sărbătoare a groazei și morții, distracția, reclamată sus și tare, este asociată cu costume de vampiri, vrăjitori, demoni, zombie sau vampiri, asezonate cu sânge etc., ceea ce face ca partea întunecată a lucrurilor să pară un simplu amuzament. Dar oare chiar așa este? Și este justificată distracția în sine, încât să ne facă să omitem semnificațiile mai adânci ale celebrării unui eveniment?

Cui ne închinăm?

Totdeauna a fost și cu atât mai mult astăzi este deosebit de important ce anume sărbătorim, deoarece în cadrul sărbătorii noi săvârșim gesturi de cinstire, de închinare în fața cuiva. Ritualul, care este esența actului sărbătoresc, este îndreptat totdeauna către ceva, către cineva. Nu există simple suite de gesturi cu totul goale de conținut, care nu duc nicăieri. Spre pildă, toate gesturile din cadrul cultului divin public al Bisericii noastre au fost astfel concepute ca să fie acte de cinstire, de mulțumire și de slăvire îndreptate către Domnul Hristos, Mântuitorul nostru. La fel se întâmplă în toate ritualurile de pe fața pământului, fie că sunt adresate lui Dumnezeu, fie vrăjmașului diavol, în mod direct sau camuflat. Înțelegeți acum că doar ignoranța noastră ne face să credem că prin participarea la manifestări de tipul Hallo­ween nu se întâmplă nimic grav! Este doar o joacă! Desigur, este o joacă, însă cu puterile întunecate ale acestei lumi, care nu vor întârzia să-și arate efectele nefaste.

În final, doresc să amintesc ceea ce am subliniat și la începutul prezentului material, anume că dimensiunea sărbătorească este una constitutivă făpturii umane și din acest motiv există această sete neostoită a sa de a sărbători absolut orice. Însă celebrarea lipsită de discernământ, în special în rândul copiilor și al tinerilor, are nevoie de mesajul iubitor, clarificator și ordonator al Bisericii. Altfel, în ciuda bunelor sale intenții, tânăra generație de astăzi poate sfârși în mod dramatic, chiar fără să conștien­tizeze, în degenerantele spiritualități străine, de luminosul nostru ethos ortodox.