Întâlnirea cu duhovnicul, între obligație, speculație și abnegație

Prima săptămână din Postul Mare sau Postul Păresimilor, așa cum această aleasă perioadă din cursul anului bisericesc mai este cunoscută, constituie un prilej de reflecție, de cercetare, de căutare pentru toți cei care mărturisesc credința în Învierea lui Hristos. Dincolo de aspectul sobru pe care îl îmbracă și îl cultivă, în special prin intermediul serviciului divin destul de bogat și de o sensibilitate spirituală aparte, prima săptămână din Postul Mare poate fi observată și ca o perioadă de trezire la viață, de înviere a creștinului, care, începând cu acest moment, își întoarce atenția de la grijile și provocările cotidiene către lumina praznicului Învierii lui Hristos, care strălucește de departe.

Între temele care predomină în această perioadă a pregătirii pentru marele eveniment al Învierii se numără și cea a Tainei Mărturisirii sau Spovedaniei. S-a format un obicei ca această temă să fie reluată îndeosebi în momentele premergătoare sau de început ale perioadelor de post. Punem acest fapt pe seama îndemnului pe care Biserica îl adresează negreșit fiecărui creștin, anume acela de a-și mărturisi păcatele cel puțin în cele patru posturi de peste an. 

Nu în mod întâmplător folosim expresia „cel puțin”. În ciuda chemării la mărturisire și la îndreptare pe care Hristos o adresează continuu prin duhovnic fiecărui creștin, referința pe care am amintit-o anterior, anume spovedania păcatelor măcar în cele patru posturi mari ale anului, trimite la o realitate pe care nu o putem numi chiar fericită. Omul e atât de captivat de planificarea problemelor cotidiene, încât tinde să asocieze Taina Spovedaniei fie perioadelor de post, fie unor momente mai tensionate prin care trece. Altfel spus, prizonier evenimentelor și prins în valurile vieții, creștinul de azi se mulțumește să planifice, să programeze, să-și organizeze viața. Astfel, unele coordonate sunt apreciate ca fiind mai importante, altele sunt văzute ca fiind mai puțin însemnate, iar tot acest „planning” detaliat face ca momentul mărturisirii să fie redus doar la anumite perioade care, dintr-un motiv sau altul, sunt considerate a fi ideale.

Îndrăznim să ne întrebăm în acest context: este posibil ca dragostea sinceră față de o persoană să fie împărtășită doar în anumite momente prestabilite? Mântuitorul Hristos nu a ezitat nici o clipă în a primi pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire Jertfa de pe Cruce. Taina Mărturisirii este semnul dragostei pentru Hristos și recunoștința pe care fiecare creștin este chemat să o mărturisească necontenit. Prin urmare, se poate ca un astfel de moment de o profundă intimitate și cu evidente valențe veșnice, așa cum este întâlnirea dintre creștin, duhovnic și Hristos, să fie redus la un simplu cadru temporal sau să fie proiectat pe un loc secund în ordinea priori­tă­ților omului modern?

Sesizăm cu tristețe faptul că rolul Tainei Spovedaniei este tot mai greu înțeles în prezent, iar prezența creștinilor în fața scaunului duhovnicului este redusă, în dese rânduri, la o simplă obligație, ocazionată fie de anumite împrejurări ce o impun, fie de chiar împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului. Să se fi uitat, oare, sensul profund al Spovedaniei și rolul deosebit împreună cu lucrarea aleasă pe care această Sfântă Taină o are pentru creșterea duhovnicească a creștinului?

Din nefericire, societatea contemporană a promovat, în special în ultimele secole, o rațiune tot mai accentuată și dezvoltată a teoriei contractualiste.

Aproape toate perspectivele care privesc relațiile dintre persoane sunt fundamentate pe prezența drepturilor și obligațiilor, pe o accentuare a rolului individului în raport cu comunitatea și pe pronunțat individualism în detrimentul comuniunii. Cum aproape fiecare acțiune civică pornește de la un drept sau de la o obligație impusă de legiuitor în acest sens, perspectiva contractualistă și-a pus amprenta inclusiv în ceea ce privește trăirea și viața religioasă a persoanei. Din această cauză, devin tot mai frecvente situațiile în care, odată cu începutul perioadelor de post de peste an, se vehiculează tot mai des în cercurile de creștini problema obligației spovedaniei, a datoriei mărturisirii, a condiției întâlnirii cu duhovnicul. Obligația, datoria și condiția au ajuns să definească actul spovedaniei și să se numere printre motivele cele mai des întâlnite care stau la baza actului penitenței. Prin urmare, se impune tot mai mult nevoia redescoperirii valorii spirituale a Tainei Spovedaniei de către creștini, a înțelegerii profunzimii ei sublime și a depășirii cadrului formalist care, din păcate, îi este asociat tot mai mult. Dacă avem în vedere cuvintele Sfântului Marcu Ascetul - „trei sunt uriașii care ucid sufletul: uitarea, ignoranța și lenea” (Filocalia, vol. I, p. 228) -, atunci e de la sine înțeles pericolul ascuns în umbra indiferenței sau comodității care îi amenință pe creștinii de azi.

Sfânta Scriptură, prin Vechiul și Noul Testament, oferă exemple alese și perspective duhov­nicești profunde cu privire la actul penitenței și, în consecință, la Taina Spovedaniei. Exemplul psalmistului David, care își plânge în psalmi fărădelegile și caută iertarea lui Dumnezeu (Psalmi 31, 5; 31, 6; 37, 18); pilda fariseului care, pătruns până la lacrimi de mâhnire și tristețe, căuta, bătându-și pieptul, îndreptarea și milostivirea divină: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului” (Luca 18, 10-14); modelul fiului risipitor, care s-a întors la tatăl său și, cu umilință și regret, și-a recunoscut greșeala și a cerut îndurare (Luca 15, 21), sunt doar câteva referințe notabile, care fac din Taina Spovedaniei un act al sufletului, un act de o profundă trăire și sensibilitate creștină, care izvorăște, înainte de orice obligație, din inima și sufletul încărcat al omului.

Prin urmare, frumusețea spovedaniei nu vine din satisfacția unei obligații sau datorii de care ne-am achitat, ci din liniștea pe care o avem după discuția cu duhovnicul; nu se rezumă la asumarea unei datorii creștinești, ci se identifică cu un profund moment de trăire creștină, în care conștiința persoanei încearcă și luptă alături de duhovnic pentru a scăpa de povara patimilor. Taina Spovedaniei devine, astfel, remediu al sufletului și, prin această calitate, depășește orice cadru prestabilit sau impus de rațiunea umană contemporană.

Prezența duhovnicului ca dar al lui Hristos pentru om

Un aspect important care caracterizează Taina Sfintei Spovedanii îl constituie perspectiva personală. Părintele Dumitru Stăniloae remarcă faptul că „mărturisirea este o necesitate spirituală, pentru că omul are nevoie să comunice altuia viața sa interioară; el nu e satisfăcut să dialogheze cu altul numai despre lucruri obiective, exterioare, ci simte nevoia să vorbească altuia și despre gândurile despre lume, despre oameni, despre sentimente, înclinații, repulsii, neputințe” (pr. D. Stăniloae, „Taina Pocăinței ca fapt duhovnicesc”, în rev. Ortodoxia, nr. 1, 1972, pp. 5-7).

În scaunul spovedaniei, penitentul gustă dintr-o altfel de relație interpersonală. Dacă în experiența cotidiană el interacționează cu semenii lui, cu interesele lor și cu tot felul de situații mai mult sau mai puțin inedite, în fața duhovnicului, penitentul este chemat să depășească teama și orice fel de reținere. Prezența duhovnicului este semnul prezenței lui Hristos. Iar Hristos devine, prin duhovnic, prietenul cel mai intim al penitentului. Același teolog Dumitru Stăniloae, vorbind despre rușinea și teama venite din diverse și presupuse motive, observă în persoana duhovnicului „prietenul la care penitentul vine să-și deschidă sufletul”, pe umărul căruia orice persoană vine să-și plângă păcatele. Din această cauză, în actul spovedaniei se cere din partea penitentului luciditate, remușcare, determinare și dorință de transformare. Și tot din aceeași cauză, prezența creștinului în scaunul de spovedanie nu poate fi asimilată vreunei obligații sau datorii civice.

În Vechiul Testament, dreptul Iov sugerează reținerea pe care creștinul ar putea-o avea în cazul mărturisirii greșelilor: „Acoperit-am eu, ca lumea cealaltă, păcatele mele, ascunzând, în sânul meu, greșeala făptuită, pentru că, adică, mă temeam de zarva cetății și mă înspăimânta disprețul cetățenilor...” (Iov 31, 33-34). Cuvintele lui nu ar trebui să ne întristeze sau să semene vreo urmă de îndoială în inimile cititorului. Dimpotrivă, ele ar trebui să elimine orice fel de remușcare și să încurajeze înțelegerea actului spovedaniei în cea mai profundă și spirituală perspectivă a sa. Preotul duhovnic este unul din darurile pe care Hristos le-a oferit omului. De aceea, inițiativa creștinului de a se apropia de scaunul duhovnicului nu trebuie planificată, ci ea trebuie să izvorască din dorința sinceră de îndreptare și apropiere de Hristos.

În duhul celor câteva aspecte ilustrate în rândurile de mai sus, susținem și adresăm un îndemn de încurajare, acum, la început de post, tuturor celor care simt nevoia interioară să se apropie de scaunul spovedaniei: să biruim teama și frica păcatelor și să ne apropiem de duhovnic, cu inimă smerită, cu sinceritate și cu gând de pocăință, asemenea psalmistului, pentru a primi de la Hristos, Izvorul milei și al dreptății, iertare de păcate, liniște și pace pentru sufletele noastre.