Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Theologica Învierea se trăieşte comunitar

Învierea se trăieşte comunitar

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Theologica
Un articol de: Arhim. Nicodim Petre - 24 Aprilie 2022

Bucuriile mari se trăiesc în comuniune cu cei dragi, cu părinții, cu frații, dar și cu familia duhovnicească din parohie. Parohia este alcătuită din cei „doi sau trei adunați în numele lui Hristos”, care se unesc și se învoiesc să ceară pentru ei lucruri ce le sunt de folos.

În parohie pot fi 200 sau 300 de credincioși adu­nați în numele Domnului, pot fi 2.000 sau 3.000. Familia parohială este mare și este bogată. Este bogată în daruri, este diversă, este plină de har. În parohie credinciosul nu se simte niciodată singur. Oamenii se cunosc, se salută și își zâmbesc. Se știu după nume, își știu unul altuia necazurile și bucuriile și se roagă unii pentru alții, pentru a aduce ajutorul lui Dumnezeu în viața lor. Trăiesc cu bucurie având nădejdea dobândirii vieții veșnice. În fiecare zi și la fiecare Sfântă Liturghie rostesc, la finalul Crezului: „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie!”. Această credință în „viața veacului ce va să fie” oferă soluția pentru problema morții, în fața căreia nu are răspuns nici știința, nici cultura umanistă. Ele ne pot propune doar o consolare neconvingătoare, pot încerca să ne obiș­nuiască cu ideea de a nu mai fi. Biserica este „laborator al învierii”, dar este și icoană a Împă­răției lui Dumnezeu pe pământ. Veșnicia începe încă din viața aceasta pentru credinciosul în comuniune cu frații săi și aproape de Dumnezeu cel veșnic. Învierea lui Hristos luminează tuturor. Învierea lui Hristos a străbătut veacurile, și pe timp de pace, dar și în timpuri tulburi. Învierea lui Hristos ne învață că moartea nu are ultimul cuvânt și că desti­nația finală a omului nu este mormântul, ci Cerul. Învierea dă sens și vieții cu bucuriile și suferințele ei, dar și morții și istoriei uma­nității în întregime. 

Părinte, ce va mai fi cu războiul acesta?, întreabă un domn la ușa diaconească a altarului.

Nu știu, frate, răspunde preotul. Eu am războiul meu, aici, și arată cu degetul spre inimă. Am aici un război aprig. Duc război, căci se apropie Învierea și trebuie să fim cu inima curată. Ne rugăm în fiecare zi pentru pacea lumii. 

Locul unde oamenii se pot întâlni

Pentru mulți creștini parohia este singurul loc unde se pot întâlni, unde pot cunoaște alți oameni care-și pun întrebări legate de viață și de sensul existenței. Din parohie fac parte credincioși care nu s-au ales unii pe alții. Sunt tineri și vârstnici, mai înstăriți și mai săraci, educați și oameni simpli, virtuoși și pătimași, oameni cu feluri diferite de a fi, de multe ori veniți din locuri diverse, dar uniți în Hristos. Creștinii dintr-o parohie sunt cu toții frați. Sunt frați duhovnicești. Se spovedesc la același preot și se împărtășesc din același potir. Sfânta Liturghie este punctul cel mai înalt de întâlnire a credincioșilor între ei. Aici se întâlnesc sufletele, indiferent de condiția lor socială. Pentru unii credincioși desprinderea de parohie și mutarea în străinătate sau într-o altă localitate echivalează cu o moarte spirituală. Această despărțire este o ruptură mai mare decât despărțirea de familia biologică.

„Părinte, peisajul parohial de la noi a fost pentru multe veacuri neschimbat. Mai ales în mediul rural. Parohia era asociată satului românesc, cu tradițiile și ritmurile lui de viață. Biserica din centrul satului cu crucea de pe turlă, cu sunetul toacei și al clopotului erau cele care dădeau sens și ritm întregii comunități. În ultimii zeci de ani de când comunismul a demarat planuri de dezvoltare urbană, de când, după anul 1990, au apărut cartiere de case și de blocuri la marginea orașelor, avem alt fel de parohii. Mulți credincioși nici măcar nu știu că fac parte dintr-o parohie sau, dacă știu, nu se simt legați de aceasta. Mai poate oferi Biserica, în condițiile acestea, stabilitatea de altădată?” - întreabă altcineva.

Mai poate. Dacă cei care au conștiința apartenenței la parohie sunt o familie caldă și primitoare, dacă îi vor invita pe ceilalţi prin felul lor de a fi să facă parte din „obștea” lor. Este o provocare frumoasă. Românul poartă cu el pe Dumnezeu, chiar dacă nu este întotdeauna conștient de lucrul acesta. Sărbătorile mari, dar mai ales Nașterea Domnului și Învierea transmit bucurie și speranță întregii lumi. Tainele Bisericii îl atrag și pe omul cel mai nepăsător. Am înțeles mai bine lucrul acesta acum doi ani, pe timp de pandemie, când a trebuit să săvârșim slujba Învierii fără credincioși și când poliția ne-a cerut să închidem porțile bisericilor. Și le-am închis. Dar la miezul nopții, când am ieșit cu lumânările aprinse în curtea bisericii, ne-am întâlnit cu oamenii care locuiesc în cartierul nou din vecinătate. Am întâlnit apoi un medic, apoi un avocat, oameni serioși. „Păi, pe unde ați intrat? Cum ați ajuns aici? - Am sărit gardul, părinte. N-ai cum să stai acasă de Înviere!

Apoi am dat cu ochii de doi polițiști.

Dar dumneavoastră pe unde ați intrat?

Am intrat.

Dar porțile sunt încuiate.

Știm.

Și!? Cum…!?

Am sărit peste poartă. Să stăm și noi puțin la slujbă.“ Și au stat toată slujba și unul dintre ei s-a împărtășit.

Biserica este chemată să așeze credincioșii înaintea lui Dumnezeu, indiferent de vremurile prin care trecem. Ea este cea care ne învață cum să facem față presiunilor sociale, schimbărilor vremii și presiunilor istoriei.

„Da, părinte, dar una este să faci parte dintr-o parohie mai mare și mai puternică și alta e să fii dintr-o parohie slabă. Faci mult mai ușor față istoriei când ești într-o parohie bună”, spune alt credincios. Valoarea unei parohii se apreciază după viața duhovnicească a comunității, după unitatea ei și după împreuna colaborare cu preotul, nu după numărul caselor sau al locului unde este situată. „Ce este bun și ce este frumos, decât numai a locui frații împreună! … că unde este unire acolo a poruncit Domnul binecuvântare și viață până în veac.” Nu ne spune așa prorocul David? Fiecare credincios este chemat să contribuie la unitatea familiei parohiale. O parohie bună este aceea în care credincioșii au conștiință de enoriași. Reușita lucrării pastorale depinde și de membrii parohiei, de înțelegerea și implicarea lor. Preotul crește și el duhovnicește și se întărește în credință odată cu enoriașii săi, în dialog și în împreună lucrare cu credincioșii.

Noaptea de Paşti, chemare la lumină

Seara de Paști. În întunericul cel mai adânc al nopții, oamenii tac. Sunt în așteptare. În biserică luminile sunt stinse. Doar în altar se vede o licărire într-o candelă așezată pe Sfânta Masă. Miez de noapte și adânc de liniște. Sfintele uși se deschid ­încet, întrezărindu-se silueta preotului îmbrăcat în veșminte luminoase care întinde o lumânare mare de ceară spre candela aprinsă. Sfânta Masă închipuie mormântul Domnului, dar acest mormânt este și locul de unde Hristos a înviat! „Ca un purtător de viață și mai înfrumusețat decât Raiul cu adevărat și decât toată cămara împărătească mai luminat s-a arătat Hristoase, mormântul Tău, izvorul învierii noastre.” Sunt cuvinte rostite de preot în timpul Sfintei Liturghii. Sfânta Masă este și mormânt, și loc al Învierii, căci de aici se ia lumina în noaptea de Paști și tot de aici, din Sfântul Potir, de pe Sfânta Masă se împărtășesc credincioșii cu „medicamentul nemuririi”, Trupul și Sângele Mântuitorului.

Veniți de luați lumină! Veniți de primiți lumină! Veniți de luați lumină! Preotul îi invită pe toți să iasă din întunericul necu­noașterii și al lipsei de sens și să primească Lumina cea adevărată. Apoi rostește și cuvintele „Hristos a înviat!”. Cum a înviat? „Cu moartea pre moarte călcând”, desființând moartea. Pentru ca bucuria să fie deplină, de Înviere au parte și cei care nu mai sunt: „Și celor din morminte viață dăruindu-le”. În această zi auzim și cuvintele adresate de Mântuitorul în zori femeilor purtătoare de mir și apoi, spre seară, alte cuvinte adresate apostolilor și prin ei ­nouă, tuturor: „Bucurați-vă!”, „Nu vă temeți!”, „Pace vouă!” „Hristos a înviat!” Este sărbătoare, iar sărbătoarea nu se poate trăi ­deplin decât în comuniunea de iubire și de speranță cu cei dragi. Cu părinții, cu frații, cu familia de acasă și cu familia duhovnicească din parohie. 

Citeşte mai multe despre:   Invierea Domnului