Ampla dezvoltare a tehnologiei și noile media au condus, în ultima perioadă de timp, la diminuarea graniței dintre viața privată și cea publică, împingând oamenii către o supraexpunere de sine,
Suferințele copiilor cu responsabilități nepotrivite
În familiile disfuncționale, în care între părinți există în mod constant certuri, conflicte, adicții sau anumite boli, unii copii sau adolescenți sunt nevoiți să își asume responsabilitățile unui părinte prin care încearcă să contribuie la buna întreținere a casei, să aibă grijă de ceilalți frați sau să păstreze echilibrul emoțional în familie. Asumarea unor asemenea sarcini nepotrivite pentru vârsta lor și pentru a căror rezolvare nu au nici pregătirea și nici instrumentele necesare devine sursă de suferință pentru restul vieții. La vârsta maturității ei se vor confrunta cu stări de anxietate și cu senzația că oricâte eforturi ar face, acestea nu sunt niciodată suficiente.
În cadrul unor familii există situații în care un copil sau un adolescent este nevoit să își asume responsabilitățile unui părinte. Asemenea copii își asumă îndatoririle unui adult înainte de a fi dobândit instrumentele cognitive și afective de care au nevoie în aceste experiențe. Pentru asemenea roluri asumate în mod inadecvat de către anumiți copii, pr. Joshua Makoul, în lucrarea „Vindecarea - lucrare duhovnicească. Depășirea traumelor și împăcarea cu trecutul”, folosește termenul „parentificare”, arătând și că aceasta devine sursă de suferință pentru restul vieții. Printre aspectele care pot conduce la parentificarea unui copil dintr-o familie putem enumera: moartea unuia dintre părinți, divorțul, adicția, boala psihică sau suferința și rănile nedepășite ale părinților.
Parentificare instrumentală și emoțională
„Parentificarea instrumentală apare când copilul preia sarcinile părintelui în scopuri practice, de pildă când trebuie să contribuie la buna întreținere a casei și preia din grijile celor mari. Poate i se cere să gătească sau să facă ordine mai mult decât s-ar cuveni pentru un copil, ori să-și culce frații mai mici sau să-i pregătească dimineața să meargă la școală. Sau este posibil chiar să fie nevoit să conducă ilegal mașina pentru a-l aduce acasă pe părintele care s-a îmbătat, sau poate fi însărcinat cu plata facturilor. Pe de altă parte, parentificarea emoțională are loc atunci când copilul își asumă responsabilitatea echilibrului emoțional în familie. Unul dintre părinți sau amândoi este posibil să caute sprijin emoțional din partea copilului. Drept urmare, acesta află lucruri pe care nu ar fi trebuit să le știe și este silit să poarte sarcini grele. El ajunge, în cele din urmă, să fie ca un părinte pentru propriii părinți. De asemenea, atunci când își asumă responsabilitatea echilibrului emoțional în familie, copiii pot ajunge să creadă că lor le revine sarcina de a ține sub control comportamentele din casă și de aceea se asigură că nimeni nu se supără. De exemplu, când părinții se ceartă sau au un conflict nimeni nu mai joacă rolul de părinte în familie. Astfel copiii (sau unul dintre părinți) se văd siliți să intervină și să preia controlul asupra situației. Este devastator!”, explică pr. Joshua Makoul.
Dacă privim în jurul nostru, vom identifica familii în care unul dintre copii a preluat un rol de părinte și care încearcă din răsputeri să gestioneze în mod echilibrat reacțiile și emoțiile părinților sau doar ale unui părinte. Acești copii, sau de multe ori adolescenți, aflați ei înşiși la o vârstă critică, învață inconștient cum să-i mulțumească pe toți membrii familiei astfel încât conflictele să fie evitate. Asumarea unor responsabilități prea mari la o vârstă fragedă poate aduce stres inadecvat și suferință nu doar pentru perioada prezentă, ci pentru întreaga viață, căci ei caută din răsputeri să gestioneze ceea ce nu stă în puterea lor. Și de multe ori eforturile lor dau rezultate pentru o perioadă scurtă de timp, însă fiind zadarnice pentru o perioadă îndelungată. Copleșiți din punct de vedere psihologic și emoțional, acești copii nu pot să-și trăiască copilăria, rămânând cu un gol și un regret întreaga viață, iar la vârsta adultă această suferință ascunsă și inconștientă ar putea să acționeze ca un declanșator, care la cel mai mic stimul va căuta rezolvarea problemei din trecut pentru împlinirea sufletească. Asemenea copii ajunși la vârsta maturității se vor confrunta cu stări de anxietate și cu senzația că oricâte eforturi ar face, acestea nu sunt niciodată suficiente.
Consecințele asumării unor responsabilități nepotrivite de către unii copii în cadrul familiilor disfuncționale sunt greu de corectat, lăsând urmări pentru întreaga viață, după cum menționează pr. Joshua Makoul: „Ajunși la maturitate, copiii parentificați tind să poarte suferința rușinii sau a vinovăției pentru că, oricât ar încerca să țină familia unită și să compenseze slăbiciunile părinților lor, de fapt, toată strădania lor nu va fi niciodată suficientă. Inevitabil, problemele părinților vor copleși dinamica familiei și, în cele din urmă, copilul parentificat nu poate corecta sau schimba comportamentul disfuncțional al părinților. Copiii parentificați vor purta povara autoculpabilizării pentru că își închipuie că lucrurile au evoluat așa doar pentru că ei înșiși nu s-au descurcat mai bine. Au eșuat. Tragedia este că uneori tocmai părinții le inoculează această idee copiilor lor, în încercarea de a transfera vina și responsabilitatea care le reveneau. Indiferent cât de mult succes sau cât de multe răspunderi își asumă la maturitate un copil parentificat, în adâncul sufletului său încă persistă acel sentiment că nu a făcut destul. Mai grav este că, întrucât el a învățat de mic că datoria lui este să gestioneze ce nu poate fi gestionat și să controleze ce nu poate fi controlat, el se înhamă la sentimente profunde de ratare, de culpabilitate și de rușine. În cele din urmă, poate ajunge la un punct al devenirii lui în care obosește să își tot asume această misiune imposibilă. Resentimentul și amărăciunea își vor face loc în sufletul lui atunci când va conștientiza că acest rol a fost nedrept”.
Răni nevindecate
Un copil care trece printr-o asemenea suferință nu păstrează sentimentul că a avut cu adevărat niște părinți autentici care l-au crescut, educat, format, mângâiat și l-au ajutat în momentele în care a fost în impas. Asemenea copii nu interiorizează sentimentul ocrotirii de către părinți și, drept urmare, la vârsta adultă vor trăi cu senzația că lumea este un loc periculos, că nu există armonie și cooperare în familie sau că pentru acestea trebuie depuse eforturi supraumane de care el nu este capabil, pentru că a eșuat în copilărie. Vor purta cu ei întreaga viață sentimentul dezamăgirii, care la vârsta maturității se poate manifesta, uneori, ca intoleranță față de comportamentul disfuncțional al unor părinți, pentru că le aduce aminte de copilăria lor. „Comportamentele dezamăgitoare trezesc toată durerea și suferința cauzate de marea dezamăgire din familia noastră de origine, astfel încât reacțiile noastre la acest factor declanșator ne pot face să acționăm disproporționat în raport cu situația curentă. Se poate întâmpla să ne retragem brusc și să creăm o distanță între noi și cei care ne-au dezamăgit, de pildă. În adâncul sufletului, simțim că nu a fost o trădare, însă emoțional ne încearcă tristețea, durerea sau chiar furia. Este posibil să trecem prin așa-numitele «reconstituiri», ripostând și făcându-i pe ceilalți să știe cum ne simțim. De exemplu, atunci când cineva nu ne tratează așa cum ne-am aștepta sau așa cum speram, raportarea la acea persoană ne poate provoca sentimentul că ne lipsește ceva. După care îl ignorăm sau îl tratăm cu răceală, ca să simtă și el ceea ce simțim noi. În asemenea situații, poate nu conștientizăm sau nu înțelegem că rănile adânci lăsate de faptul că părinții noștri nu ne-au ocrotit, când aveam nevoie mai mare de ei, abia aceste răni sunt adevărata dezamăgire fundamentală care a rămas nerezolvată și nedepășită”, completează pr. Joshua Makoul.
Lipsa de predictibilitate, armonie și afecțiune în familie pe termen îndelungat tinde să dea naștere în psihicul și sufletul copiilor la anumite mecanisme de apărare care îi vor ajuta să facă față situație prezente, dar și mai târziu, când apare lipsa de predictibilitate și armonie. Pentru vindecarea unor asemenea răni e necesară conștientizarea celor trăite alături de un psiholog sau preot duhovnic, care pot ajuta atât prin cuvântul lor, cât și prin prezența lor ocrotitoare, predictibilă și încărcată de empatie.