Istoria Naşterii Domnului

În Betleemul Iudeii, în urmă cu două milenii s-a născut Domnul nostru Iisus Hristos. Acest eveniment îl sărbătorim în fiecare an la 25 decembrie. În mod sigur, mulţi se întreabă cum a venit în lume Fiul lui Dumnezeu? Dumnezeu, după ce l-a alungat pe om din rai, i-a promis un Răscumpărător (Facerea 3, 15). Întreaga istorie biblică a Vechiului Testament ne vorbeşte despre pregătirea lumii pentru venirea Lui.

Hristos este Răscumpărătorul pe care mii de ani umanitatea căzută din fericirea edenică L-a aşteptat pentru a fi mântuită şi ridicată în raiul pentru care a fost creată. Adevărul întrupării Fiului lui Dumnezeu pentru răscumpărarea noastră din păcatul strămoşesc al protopărinţilor Adam şi Eva îl mărturisim în Simbolul Credinţei când spunem: „Cred într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii. Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut; Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut. Care pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara, şi S-a făcut om”.

Întruparea Domnului s-a petrecut la „plinirea vremii” (Galateni 4, 4), când Arhanghelul Gavriil a venit în Nazaretul Galileei la „o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria” (Luca 1, 27). Acesteia i-a binevestit: „Iată, vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său” (Luca 1, 31-32).

Tot Arhanghelul bunelor vestiri îi desluşeşte Preasfintei Fecioare taina întrupării Fiului lui Dumnezeu: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea­înalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1, 35). Iar în clipa în care Fecioara răspunde Bunei Vestiri îngereşti: „Fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38), se întrupează Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu.

După cum am văzut, Sfânta Fecioară era logodită cu un bărbat pe nume Iosif, din neamul regal al lui David. Din tradiţia aghiografică ştim că „era un simplu ­teslar din Nazaret”, care era văduv şi avea patru fii: Iacov, Iosif, Iuda şi Simon, şi trei fiice: Estera, Marta şi Salomeea. Ajuns la bătrâneţe, „a fost ales prin semn dumnezeiesc de către Marele Preot să devină ocrotitor şi păzitor al fecioriei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu la ieşirea acesteia de la Templu”, pentru a trece în ochii tuturor ca soţul ei (Ieromonahul Makarios Simonopetritul, Sinaxarul - Vieţile Sfinţilor).

El descoperă semnele maternităţii Preasfintei Fecioare Maria după întoarcerea ei de la Elisabeta (mama Sfântului Ioan Botezătorul), rudenia ei, şi „drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns. Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor” (Matei 1, 19-21).

Ieromonahul Makarios Simonopetritul ne spune că Iosif, după arătarea îngerească din vis, a luat-o „la sine pe Maria şi au făcut nuntă, dar dreptul n-a descoperit nimănui marea taină pe care o aflase”.

Din Sfânta Evanghelie după Luca ştim că în timpul sarcinii Sfintei Fecioare Maria „a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius ocârmuia Siria. Şi se duceau toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa” (Luca 2, 1-3).

Ţara Sfântă de atunci era un regat asociat Imperiului roman, iar edictele emise de la Roma se aplicau şi în teritoriul condus de regele Irod, idumeul care conducea Iudeea. Acest regat israelit era parte a lumii romane şi evident că imperiul avea interes să cunoască prin recenzare numărul populaţiei şi bunurile ei, pentru a stabili impozitele atât de importante pentru Roma.

Vastul Imperiu roman era condus de primul său împărat, Octavian Augustus, care dă un edict pentru recenzarea populaţiei. Ţara Sfântă era dependentă de Siria, de aceea aplicarea edictului imperial este dusă la îndeplinire de guvernatorul ei, Publius Sulpicius Quirinius.

Fiecare locuitor este obligat să meargă în oraşul de obârşie al neamului său. În cazul lui Iosif acesta era Betleemul, oraşul regelui David. El este nevoit ca alături de Sfânta Fecioară Maria să meargă în Betleem pentru a fi recenzaţi. Distanţa de la ­Nazaret la Betleem e de 145 de kilometri. Ne dăm seama cât de greu i-a fost Sfintei Fecioare ­Maria să parcurgă acest drum în ultimul trimestru de sarcină.

Ajunşi la Betleem, nu au găsit un loc unde să fie găzduiţi pentru că, oraşul fiind mic, nu face faţă solicitărilor numeroase de cazare ale celor care au venit să fie recenzaţi. Dreptul Iosif împreună cu Sfânta Fecioară Maria au găsit în afara oraşului o peşteră care era folosită ca staul pentru animale. Aici Maica Domnului „a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în ­iesle” (Luca 2, 7).

Primii care primesc vestea Naşterii lui Hristos sunt păstorii cărora, „stând pe câmp şi făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor” (Luca 2, 8), li se arată îngerul Domnului care le vesteşte: „S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David” (Luca 2, 11). Tot ei văd şi „mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 13-14).

După plecarea îngerilor, păstorii merg să se închine Pruncului Sfânt în Betleem şi „au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc, culcat în iesle. Şi văzându-L, au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil. Şi toţi câţi auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori” (Luca 2, 16-18).

În ziua Crăciunului, la Sfânta Liturghie auzim Sfânta Evanghelie de la Matei capitolul 2, versetele 1-12, unde ni se vorbeşte despre venirea magilor. Aceştia erau din Orient şi, ajungând la Ierusalim regele Irod şi toată cetatea, s-au tulburat când au aflat că aceştia caută pe „regele Iudeilor, Cel ce S-a născut. Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui” (Matei 2, 2). În urma consultării profeţiilor mesianice este identificat Betleemul ca locul naşterii lui Mesia, iar regele Irod îndeamnă pe magi: „Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui. Iar ei, ascultând pe rege, au plecat şi iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era Pruncul” (Matei 2, 8-9).

Găsindu-L pe Prunc, I s-au închinat aducându-I daruri regale: aur, tămâie şi smirnă (Matei 2, 11). „Aur, pentru a-L cinsti ca pe un rege, tămâie, aşa cum I se cuvine unui Dumnezeu, şi smirnă pentru Cel Veşnic, Care avea să pătimească în curând moartea pentru mântuirea noastră” (Ieromonahul Makarios Simonopetritul, Sinaxarul - Vieţile Sfinţilor). Magii primesc înştiinţare în vis să nu se întoarcă la Irod şi pe altă cale se întorc în patria lor (Matei 2, 12).

Aici încheiem istorisirea Naşterii lui Hristos pe baza relatărilor Sfinţilor Evanghelişti Matei şi Luca şi mărturisim prin frumoasele noastre colinde româneşti vestea minunată că în Betleem S-a născut, Cel făr’ de-nceput, cum au spus prorocii.