Iubire şi curaj împletite în chip de mironosiţă

Duminica Mironosiţelor este închinată acelor câtorva femei care au dat cu adevărat dovadă de credinţă atunci când toată lumea se îndoia de Învierea lui Hristos. Cele care, în fragilitatea fiinţei lor, nu au dat bir cu fugiţii, ci, în faţa aparentei înfrângeri, au devenit uceniţele Domnului. Prin gura lor s-a aflat vestea care a schimbat soarta umanităţii. Evlavia şi curajul lor deosebit au fost date ca pildă de devotament de-a lungul veacurilor de creştinism, atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi.

Deşi Scripturile nu ne dezvăluie multe despre ele, faptele lor pot constitui o lecţie de mare preţ pentru fiecare dintre noi. "Femei neobosite! N-au dat somn ochilor lor, nici genelor lor dormitare, până ce n-au aflat pe Cel Preaiubit!", spune despre ele Sfântul Teofan Zăvorâtul. Le cinstim pentru că s-au dovedit a fi oameni de credinţă şi curaj, o credinţă sălăşluită în cea mai lăuntrică parte a inimii şi un curaj ce nu poate fi născut decât din nespusă iubire. De ce nu au stat femeile în acea dimineaţă să mai doarmă? De ce s-au dus "dis-de-dimineaţă ca să ungă Trupul Domnului"? El era mort, totul se terminase… Dar ele atât de mult l-au iubit, încât au venit la El să Îi ungă Trupul cu miresme. Spre deosebire de Apostolii ce păreau lipsiţi de bărbăţie, care stăteau ascunşi şi încuiaţi, singura dorinţă a acestor femei era să îi poarte de grijă lui Hristos chiar şi după moarte. "Iubirea celui viu pentru cel viu e minunată; lumina soarelui nu este niciodată atât de minunată. Iubirea celui viu pentru cel mort e şi mai minunată. Licărirea gingaşă a lunii pe oglinda lacului nu este niciodată atât de minunată. Omul este măreţ atunci când cercetează pe cei vii; omul este mai mult decât măreţ atunci când se îngrijeşte de cei morţi. Ne îngrijim adesea de cei vii din iubirea de sine. Dar ce fel de iubire de sine poate fi atunci când omul poartă de grijă celor morţi? Poate să-l plătească cel mort sau pot ei să-şi aducă recunoştinţa?", spunea Sfântul Nicolae Velimirovici într-una dintre cuvântările sale.

Învierea a născut oameni noi

După ce femeile au văzut mormântul gol, viaţa lor s-a schimbat pentru totdeauna. Văzând giulgiurile singure, au înţeles că Iisus a înviat şi asta le-a făcut să gândească, să simtă şi să acţioneze diferit, să devină oameni noi, iar această schimbare a lor este cea mai mare dovadă a Învierii Mântuitorului. Dovada Învierii a rămas întipărită în fiinţa femeilor mironosiţe, pentru ca toţi să vadă, iar pentru că ele au văzut, au crezut, iar de atunci viaţa lor a devenit cu totul nouă, asta ne face şi pe noi să credem cu mai multă tărie că Hristos a înviat!

Totuşi, de ce erau oare Apostolii atât de speriaţi? Dacă am fi fost noi în locul lor, cum am fi făcut? Judecând raţional, nu e greu să fii ucenicul lui Hristos atunci când credinţa ta este şi credinţa celorlalţi, când trăieşti într-o ţară în care nu te temi să fii persecutat sau că un cunoscut, trădându-te, te poate duce la moarte, când legile te apără împotriva injuriilor şi nedreptăţii, promovând libertatea credinţei. Chiar şi aşa, când unul dintre cunoscuţii noştri e respins, batjocorit şi condamnat de opinia publică sau de câţiva dintre oamenii pe care îi cunoaştem, de prea puţine ori inima noastră rămâne credincioasă. De câte ori îndrăznim să strigăm cu mâna pe inimă: "El a fost şi va rămâne prietenul meu, chiar dacă îl acceptaţi sau îl respingeţi!" Deci, Apostolii nu au fost până la urmă laşi, au fost doar oameni. Desigur, aici, imaginea femeilor mironosiţe ne este din nou pildă, căci ce altă dovadă de fidelitate este mai mare decât dragostea necondiţionată şi grija permanentă, gratuită, fără a aştepta nimic în schimb?!

Pietrele care ne stau în cale zi de zi

Dar cine erau aceste femei? Maria Magdalena este singura despre care ştim câteva lucruri în plus, ea fiind femeia pe care a vindecat-o Domnul, scoţând din ea şapte diavoli; Maria, mama lui Iosif, şi Maria, mama lui Iacov, ar fi fost, potrivit Sfinţilor Părinţi, una şi aceeaşi persoană, iar Salomeea era femeia lui Zevedeu, mama Apostolilor Iacov şi Ioan. În prima zi a săptămânii, la prima oră a dimineţii, femeile mironosiţe au plecat să îşi exprime ultima lor dovadă de iubire faţă de Iisus. Aşteptându-se să-L găsească lipsit de viaţă, au fost să-I ungă trupul cu miresme, dar erau îngrijorate de uriaşa piatră care fusese pusă la uşa mormântului, zicându-şi una către alta: "Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului?"

Părintele Anthony Coniaris, un teolog din zilele noastre, spune că şi noi purtăm zi de zi grija pietrei ce părea că ascunde trupul dătător de viaţă al Mântuitorului lumii. "Şi noi ne întâlnim cu multe asemenea pietre colosale în viaţă, pietre care ne blochează calea spre viitor, pietrele păcatelor, ale bolii, ale întristării, singurătăţii şi în final piatra morţii. Ca şi Pavel, strigăm: "Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?", când întâlnim pietre uriaşe ce ne stau în cale - regrete pentru felul în care am luat hotărâri în trecut, incertitudini care ne îmbolnăvesc la tot pasul, temeri pentru faptele pe care le regretăm - şi ne oprim şi plângem, asemenea femeilor: "Cine ne va prăvăli nouă piatra?"", spune părintele Anthony Coniaris. "Însă aşa poticnindu-ne, deşi amintirea femeilor mironosiţe ne este chezaşă, uităm că în spatele pietrei stă mormântul gol al lui Iisus cel Înviat şi necredinţa ne aruncă în hăul deznădejdii. Dând la o parte piatra de la uşa mormântului, Dumnezeu a răsturnat cea mai mare "piatră" dintre toate. A supus definitiv păcatul şi moartea. Toate "pietrele" pe care le-am mai putea noi întâlni nu sunt decât frânturi ale celei din vechime. Dar piatra din vechime, cea mai mare dintre ele, a fost dată la o parte", mai spune părintele Coniaris.

O credinţă împlinită în simţire şi chibzuinţă

Bărbaţii care ajung la mormânt parcă se împiedică în picioare: văd groapa pustie şi rămân pentru o clipă nedumeriţi. N-au putut crede de la început vestea pe care le-au adus-o femeile. Sfântul Teofan Zăvorâtul explică iconomia divină a acestei nedumeriri: "Aici e vorba de o dragoste chibzuită, care se teme de greşeală din pricina înaltului preţ al dragostei şi al ţintei sale. Atunci când au văzut şi au pipăit şi ei, fiecare a mărturisit nu cu limba, asemenea lui Toma, ci cu inima: "Domnul meu şi Dumnezeul meu", şi de atunci nimeni n-a mai putut să-i despartă de Domnul. Mironosiţele şi Apostolii închipuie cele două laturi ale vieţii noastre: simţirea şi chibzuinţa. Fără simţire, viaţa nu e viaţă; fără chibzuinţă, viaţa e oarbă - iroseşte mult şi dă puţină roadă sănătoasă. Simţirea trebuie să meargă înainte şi să dea imbold, iar chibzuinţa să hotărască timpul, locul, mijlocul de împlinire şi, îndeobşte, întreaga rânduială a ceea ce inima socoate să facă. Atunci când simţurile noastre se vor deprinde a deosebi binele de rău, poate că ne vom putea bizui numai pe inimă, aşa cum dintr-un pom viu ies de la sine muguri, flori şi roade, şi din inimă va începe atunci să răsară binele, amestecându-se în chip înţelegător în curgerea vieţii noastre".