Iubirea „nebună” a lui Dumnezeu

Manikon eros. Așa au numit unii dintre Părinții Bisericii, în frunte cu Pseudo-Dionisie Areopagitul, iubirea lui Dumnezeu pentru om. Iubire „nebună”. Iubire dincolo de orice limite. Iubire care se jertfește cu pasiune. Iubire geloasă, aproape vindicativă. În Vechiul Testament sunt multe situațiile în care Dumnezeu Însuși deplângea dragostea Sa față de poporul Israel, care era veșnic înclinat spre idolatrie, lipsit de fidelitate și care trăda iubirea dumnezeiască așa cum soția adulteră își trădează soțul. Când citim aceste pasaje, inițial avem o senzație, poate, de rușine, de aflare într-o situație jenantă. Probabil că experimentăm ceva similar cu ceea ce simte un om când intră într-o cameră și vede doi soți într-o dispută conjugală, pe care ar trebui s-o cunoască doar ei. Însă această senzație de jenă este doar un semn în plus al înstrăinării noastre de Dumnezeu, al neînțelegerii iubirii Lui sau al modului în care El dorește să-Și manifeste dragostea față de noi.

Ne cramponăm des atunci când încercăm să ne rugăm sau doar să vorbim cu Dumnezeu de un anumit protocol. Parcă îi auzim pe bunicii noștri repetând o zicală de pe front: „Spatele drept, privirea înainte!” Și ne simțim datori să împlinim câteva reguli fixe. Ce altceva semnifică mâinile crispate, spatele rigid, genunchii contorsionați, privirea fixată tensionat asupra icoanei dacă nu respectarea unui ritual fix, al unui protocol „spiritual”? Însă din tot acest protocol bine împlinit lipsesc exact elementele esențiale: mintea și inima omului. Mintea își vede de parcursul ei bine stabilit în exterior, alergând între sarcinile de lucru, problemele familiale și simple visuri, în timp ce inima își respectă stabilitatea pietrificării. Imobilitatea exterioară denotă adesea fie o mobilitate interioară nefirească, fie o mai gravă imobilitate a simțirii.

Nu te poți așeza oricum la rugăciune, asta este clar. Să stai la o șuetă cu Dumnezeu picior peste picior este de-a dreptul lipsit de bun-simț. Însă, dacă rugăciunea este și ar trebui să fie un act de dragoste, atunci este clar că ne lipsesc ingredientele de bază: simțirea și sinceritatea.

În locul unui gest protocolar care doar pare a fi spiritual, cred că Dumnezeu ar prefera mai degrabă sinceritatea dezaprobării. Îl jignește mai puțin. El nu Se teme de insulta omului sau de blasfemia lui. Știe că, dacă omul este sincer în nebunia sa, atunci această nebunie poate fi vindecată, poate fi întoarsă în virtute. Așa s-a întâmplat cu vameșii și desfrânatele, așa s-a întâmplat și cu tâlharul de pe cruce. Ei s-au răzvrătit cu vorba și fapta împotriva Lui, dar, pentru că au greșit din neștiință și s-au căit cu sinceritate, au cunoscut dragostea Lui așa cum este, nu așa cum își închipuie mulți că este. Însă, în fața iubirii protocolare a vorbelor, Dumnezeu este neputincios. În fața acestui „te iubesc” al politeții, dragostea Lui se simte rănită, disprețuită, trecută cu vederea. Omul care iubește doar cu vorba poate urî fără teamă cu inima. Iar acolo unde ura este doar acoperită de vorbe de dragoste, iubirea devine absentă.

Și totuși, Dumnezeu iubește chiar și oamenii care sunt numai politicoși cu El, dar nu Se poate odihni în ei. Le prețuiește darurile, chiar dacă sunt ale Sale de fapt, le încurajează succesele sufletești, chiar dacă nu izvorăsc decât rareori din sinceritatea inimii lor, le acoperă păcatele pentru a nu-i răni și Îi iubește cu o dragoste care a fost mai tare decât iadul însuși. Toată răutatea lumii spirituale, concretizată în iad, n-a putut birui iubirea Lui.

Însă o dragoste „nebună” este sortită adesea eșecului tocmai din cauza iubirii de fațadă. Iar acest eșec, preotul îl cunoaște și îl trăiește mai mult decât orice om pe această lume, dacă a rămas fidel misiunii sale. Nu ura este cea care ne însângerează inima în fiecare zi, nu mânia violentă, nici măcar insultele sau disprețul lumii, ci dragostea de fațadă. Dragostea lipsită de dragoste. Dragostea vorbelor. Dragostea care dă bine în fața micului ecran și care-și șterge faptele imediat când nu mai este văzută de alții.

În fața iubirii „nebune” a lui Dumnezeu față de lume, poți doar să te pleci și să o urmezi tăcut. Să o simți. Să știi că, de fapt, oricât de mult ai face și ai spune, nu o poți onora altfel decât prin sacrificiul tău. Iar acest sacrificiu, ei bine, nu este niciodată rodul unui protocol. Este doar rodul sincerității. Și al simțirii.