Izvorul Tămăduirii. O istorisire, o biserică, o sărbătoare

Este sărbătoarea așteptată în toată lumea creștină, pentru că fiecare dintre noi are nevoie de vindecare sufletească și trupească, cum și cerem în rugăciunile și cântările către Maica Domnului, care a dăruit, în chip minunat, din darurile primite de la Fiul ei tuturor celor care o cinstesc cu adevărat. „Iată, de acum mă vor cinsti toate neamurile!” Neamurile din locuri diferite aleargă către ea cerându-i ajutor și milă bogată.

Negrăita bucurie a Învierii o simt toți cei care cred în Mântuitorul Hristos și înțeleg că dacă Domnul a înviat și noi vom învia, dacă El a biruit moartea, avem nădejde că și noi, cu fiecare zi pe care o petrecem în lumina Învierii și biruinței Sale, vom fi biruitori peste patimile care ne atrag în întuneric, pentru a rămâne împreună cu El, Izvorul vieții și ­bucuriei veșnice!

Săptămâna de la Învierea Domnului până la Duminica ­Tomii este numită Luminată, căci toate s-au umplut de lumină și cerul și pământul și cele de sub pământ.

Întâlnim lumină pe chipurile oamenilor care s-au nevoit în Marele Post și au așteptat cu ­bucurie momentul Învierii, regăsim razele credinței vădite în faptele și cuvintele celor care cred că ­Iisus a murit și a înviat, începând fiecare dialog cu mărturisirea „Hristos a înviat!”.

Întreaga înfățișare a Bisericii, de la cântările liturgice până la veșmintele și gesturile clericilor, este luminată, arătând biruința vieții asupra morții.

Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă, în cuvântul pastoral adresat cu prilejul marii sărbători, ca acum să se bucure toți și cei care s-au nevoit din ceasul întâi și cei din ceasul al treilea, dar și cei din ceasul al nouălea sau chiar din ceasul din urmă pentru că Domnul cel înviat din morți tuturor răsplătește, unora răsplătește pentru îndelungata lor nevoință, iar altora dăruiește. Domnul răsplătește celor râvnitori, iar altora care s-au adăugat la urmă dăruiește din nemărginita Lui milostivire.

Izvorul Tămăduirii este una dintre sărbătorile pe care Biserica le-a închinat Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, numită în cântările Bisericii, în rugăciuni, în acatiste și paraclise, „Izvorul Vieții”, așa cum aflăm în descrierile imnografilor dintru început, amintind așezarea ei în mormântul de la Ghetsimani.

În propoziții atent construite, folosind cuvinte care duc roadele pământului în cer și pogoară cerul pe pământ, poeții creștini au descris punerea ei în mormânt cu uimire, minunându-se că izvorul vieții în mormânt se pune și mormântul se face scară către cer. Maica Domnului, izvorul vieții, care izvorăște noian de har asupra fiilor Bisericii care îi cer ocrotirea, e sărbătorită de Izvorul Tămăduirii, așa cum e prăznuită și îndată după Naș­terea Mântuitorului, când avem o zi închinată Maicii Domnului, numită Soborul Maicii Domnului, pentru a marca cinstirea celei care, la plinirea vremii, l-a născut pe Fiul lui Dumnezeu. Acesta e felul Bisericii de a aminti, după un praznic împărătesc, persoanele care au făcut posibil respectivul eveniment.

Nu se putea ca la sărbătoarea Învierii Domnului să nu fie un popas duhovnicesc închinat Preacuratei Sale Maici, care s-a bucurat de Învierea Lui, după ce prin sufletul ei trecuse sabia, la vederea batjocoririi, răstignirii și morții Mântuitorului Hristos.

Istoria minunii de la poarta Cetății lui Constantin

Praznicul Izvorului Tămăduirii este o sărbătoare permanentă a Bisericii, întrucât, încă din vremea când apostolii erau cu Maica Domnului, aceștia au simțit binecuvântarea ei, au simțit ocrotirea rugăciunii ei. De aceea, când au dus-o la Ghetsimani și au așezat-o în mormânt, au rugat-o să nu îi părăsească: Cui ne lași pe noi, cei urâți de neamuri? Din acel moment, Maica Domnului s-a arătat de multe ori celor aleși, care o cinsteau în biserici și mănăstiri, precum și în locuri pustii, aidoma contextului istoric surprins de sărbătoarea de astăzi. Sinaxarul zilei pomenește cum, în perioada de sfârșit a împărăției lui Marcian, un tânăr ostaș, Leon, călătorea printr-o pădure din apropierea Porții de Aur a Cetății Constantinopolului. Acolo s-a întâlnit cu un orb, care avea nevoie de ajutor, întrucât nu știa drumul către cetate, iar Leon, bun din fire fiind, l-a luat de mână pentru a-l duce către cetate.

Orbului îi era sete, iar Leon a intrat în adâncul pădurii pentru a căuta un izvor să-i ostoiască setea. Odată ce a pătruns în pădure, Leon a auzit un glas care i-a spus că este în apropiere un izvor cu apă bună, poruncindu-i să îi dea să bea și, de asemenea, să spele cu apa izvorului ochii lui, urmând ca acesta să vadă. Așa a fost glasul care s-a adresat lui Leon în pădurea din preajma Cetății Constantinopolului. După ce a împlinit cuvântul, orbul a văzut, iar locul a devenit foarte căutat de către creștini, întrucât o astfel de minune nu putea rămâne ascunsă. 

Biserica ne aduce aminte de vindecările de ieri și de azi

Vreme îndelungată, mai precis până în anul 1453, la căderea Constantinopolului sub turci, biserica zidită în acest loc al Izvorului Tămăduitor al Maicii Domnului a fost de multe ori refăcută și înfrumusețată de către îm­părați și boieri, episcopi și călugări, care i-au urmat lui Leon (457-474), asemenea împăratului Justinian, care s-a vindecat de edem cu apa primită de la același izvor, după ce apelase, în prealabil, la toți doftorii din împă­răție.

După 1453, biserica, devenită între timp mănăstire, a fost dărâmată, iar din pietrele ei s-a zidit o moschee care se mai păstrează, încă, în orașul Sfântului Constantin, aducând aminte de istoria zbuciumată a slăvitei cetăți de altădată.

În anul 1833, cu mare greutate, Patriarhul Ecumenic a reușit să obțină aprobare pentru rezidirea bisericii, care a redevenit mănăstire și se păstrează până astăzi, deși, în 1955, musulmanii au atacat-o, au incendiat-o, însă nu au reușit să oprească refacerea ei. Biserica de altădată, impunătoare, nu se mai păstrează. În locul ei s-a zidit o biserică mai mică, dar izvorul pe care l-a descoperit Leon, devenit împărat în locul lui Marcian, avea să aducă în continuare mângâiere oamenilor și ne încre­dințează că darurile cele bogate ale lui Dumnezeu le primim în urma rugăciunilor stăruitoare, a credinței și evlaviei pe care o avem față de Maica Domnului.

În biserica Mănăstirii Izvorului Tămăduirii, aflată aproape de Constantinopol, numită astăzi Valukli, este o inscripție în limba greacă care se traduce în felul următor: „Spală-ți nu numai fața ta, ci spală-ți și păcatele”. Acesta este îndemnul pe care Izvorul Tămăduirii îl adresează tuturor. Să ne spălăm fața și mâinile,
să gustăm cu evlavie din apa sfin­țită, să ne spălăm mai întâi păcatele, pentru a ne putea bucura de darurile negrăite ale ­Învierii Domnului și ale mijlocirii Preacuratei Sale Maici.

Istoria bizantină dăinuie, prin bisericile și construcțiile care păstrează până în prezent duhul și atmosfera de altădată.

Asemenea lăcașurilor de cult, care aduc în prezent istoria Bizanțului, este și Mănăstirea „Izvorul Tămăduirii“ din Constantinopol, Ζωοδόχος Πηγή, care păstrează tezaurul unde Prea­sfânta Născătoare de Dumnezeu revarsă daruri de tămăduiri și vindecă bolile și neputințele umane din vremuri de demult.

O istorie a locului spune că, în anii când Imperiul Bizantin stăpânea teritorii până la marginile pământului, după întoarcerea soldaților victorioși din războaie, oștile reveneau, sub acla­mațiile celor din cetate şi de dincolo de zidurile Constantinopolului, și tăiau un vițel pe care-l ofereau milostenie sărmanilor cetății, drept mulțumire pentru victoria repurtată.

Pe la începutul domniei Împăratului Marcian (450-457), în vinerea din Săptămâna Luminată a anului 450, un viteaz creștin, întorcându-se din luptă, a mers să aducă mulțumire lui Dumnezeu în locul de unde pornea odinioară Via Ignatia spre Roma.

La sfârşitul actului de sacrificare și-a făcut apariția un orb, care a cerut apă. În apropiere se afla canalul cu apă de mare, apă sărată.

Căutând apă pentru cel orb în codrii Trachiei, era deznădăjduit și, voind să renunțe, a auzit vocea Maicii Domnului ce l-a îndrumat spre izvorul tămăduitor, unde orbul și-a adăpat setea și, spălându-se pe față cu apa din izvor, a dobândit vedere de la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.

În arhiva Mănăstirii „Izvorul Tămăduirii” din Constantinopol sunt consemnate mulțime de vindecări ale Maicii Domnului cu împărații Justinian cel Mare, Leon cel Înțelept, împărătese, nobilime bizantină și nenumărați creștini.

Loc de odihnă a patriarhilor ecumenici

În jurul mănăstirii se află, astăzi, câteva cimitire: unul grec ortodox, unde sunt îngropați și soldați români din perioada războaielor balcanice, cimitirul gregorian, altul armean și un întins cimitir turc musulman.

De asemenea, în apropierea bisericii mari, sunt înmor­mân­tați patriarhii Constantinopolului din ultimii 200 de ani, o perioadă foarte grea pentru Tronul Ecumenic.

După vizitele delegațiilor oficiale de la Catedrala „Sfântul Gheorghe” din Fanar și de la Sala Tronului, protocolul prevede vizitarea Mănăstirii „Izvorul ­Tămăduirii”, cu închinare la paraclisul izvorului și rugăciune la mormintele patriarhilor trecuți la cele veșnice.

Mănăstirea „Izvorul Tămăduirii” a fost vizitată de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, în trei rânduri: 14 martie 2003, apoi la sărbătoarea Înălțării Domnului din 27 mai 2009, în timpul vizitei oficiale la Patriarhia Constantinopolului, și la Duminica Ortodoxiei din anul 2016, cu prilejul Sinaxei premergătoare Sinodului Panortodox. De asemenea, fericitul întru pomenire Patriarh ­Teoctist a vizitat Mănăstirea
„Izvorul Tămăduirii” la 26 decembrie 2000 și la 23 mai 2004.

Mănăstirea Ζωοδόχος Πηγή păstrează amintirea vechiului Bizanț și este un loc al recu­noștinței pentru întâistătătorii Tronului de la Constantinopol. Cimitirul mănăstirii nu doar că reprezintă dovada continuității și a frumuseții unei perioade istorice, ci un loc în care lumina este mărturisită, trăită și experimentată, prin ajutorul Maicii Domnului și al sfinților bine­plăcuți lui Dumnezeu.