Măiestria și decadența oratoriei

Un vechi dicton roman ne învață în mod înțelept că te poți naște poet, dar orator trebuie să devii (poeta nascitur, orator fit). Arta oratoriei trăiește o perioadă de transformare, dar schimbările aduse în prezent tind să o conducă spre o decadență tot mai accentuată. În aceste condiții, poate că ar fi benefic să ne îndreptăm atenția către marii oratori ai Antichității și predicatorii iscusiți ai Bisericii pentru a găsi elementele unei renașteri oratorice de care societatea chiar are nevoie.

Într-un text fulminant, care a pus la vremea lui degetul pe o rană deschisă a societății, José Ortega y Gasset afirma: „S-a abuzat de cuvinte și de aceea prestigiul lor s-a prăbușit. Ca la alte multe lucruri, și aici abuzul a constat în folosirea instrumentului fără precauție, fără conștiința limitelor acestuia. De aproape două secole, se crede că a vorbi înseamnă a vorbi urbi et orbi, adică tuturor și nimănui. În ceea ce mă privește, eu detest acest mod de a vorbi și sufăr când nu știu foarte concret cui îi vorbesc” (José Ortega y Gasset, Revolta maselor, trad. de Coman Lupu, București, Ed. Humanitas, ³2007, p. 7).

Integritatea afectată a oratoriei

La aproape o sută de ani distanță de la această operă, publicată în 1929, ne regăsim într-o situație similară, în care oratoria trăiește între două extreme: sofism artistic și demagogie golită de sens. Partea tragică a oratoriei este că ea nu se limitează doar la anumite domenii din societate, ci tinde să acapareze societatea ca întreg. Discursul, oriunde ar fi el rostit sau utilizat, trebuie să respecte două valențe esențiale: să aibă drept țintă slujirea adevărului, nu a verosimilului sau, mai rău, a minciunii, și, totodată, să fie formulat într-un mod adecvat - de la ținuta și prestanța oratorului și până la cultivarea adecvată a audienței sale. Din momentul în care oratoria ajunge să servească doar intereselor de moment sau cultivării unui cult al propriei personalități, ea se transformă într-un simplu instrument de manipulare, propagandă sau de sprijinire a slavei deșarte a celui care îl rostește. În acest sens, marele orator Quintilian spunea: „Oratorul pe care îl formăm este oratorul perfect, care nu poate fi decât și un om integru; de aceea pretind de la el nu numai un talent deosebit de a vorbi, dar și deosebite calități sufletești” (M. Fabius Quintilianus, Arta oratorică, vol. I, trad., studiu introd., tabel cronologic, note, indici de Maria Hetco, București, Ed. Minerva, 1974, pp. 5-6). Un orator lipsit de virtuți va ajunge, mai devreme sau mai târziu, să fie portavoce pentru propriile sale vicii.

Modelele bisericești

În viața bisericească regăsim exemplele multor monahi sau laici care s-au distins prin alte virtuți, nu mai puțin importante pentru viața bisericească și a societății din vremea lor în general, dar care nu excelau neapărat în ceea ce privește cuvântul rostit sau scris. Cu toate acestea, în vederea propovăduirii credinței creștine și a înțelegerii Cuvântului lui Dumnezeu, predica este un instrument indispensabil, de care, de exemplu, nici un preot nu se poate lipsi fără a prejudicia grav comunitatea pe care o păstorește. Sfântul Grigorie Dialogul observa cu justețe că „aceștia care sunt înzestrați cu mari daruri se aprind numai de grija rugăciunii. Fug atunci când trebuie să fie de folos altora prin predicare, iubesc liniștea ascunsă și caută singurătatea contemplativă. Aceștia, drept judecată, se fac vinovați de un rău egal cu binele pe care ar fi putut să-l facă dacă s-ar fi angajat la împlinirea unor lucrări publice. O asemenea atitudine este de neînțeles și fără sens. Nu-i îngăduit și posibil să preferi liniștea proprie înaintea binelui sufletesc al altora” (Sf. Grigorie cel Mare (Dialogul), Cartea regulei pastorale (Cartea grijii pastorale), trad. de Pr. Alexandru Moisiu, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1996, pp. 38-39). La fel de hotărât condamnă și Sfântul Ioan Scărarul păstorul de suflete care, deși este iscusit în cuvânt, evită să ofere îndemnuri de folos credincioșilor sau, în cazul în care se află în mănăstire, monahilor, spunând că acesta „nu va rămâne nepedepsit” (Către păstor, (Filocalia, 9), trad. de Pr. Dumitru Stăniloae, București, Ed. Humanitas, 2009, p. 394).

Însă dacă pentru un simplu discurs este nevoie de osteneala studiului și analizei atente, de o pregătire prealabilă din punct de vedere mental și cultural, de o adecvare în fața audienței, cu cât mai mult nu va fi sporit acest întreg efort ascetic în vederea rostirii unei predici bune, convingătoare, ziditoare de suflet? Chiar și predicile bine pregătite, dar care nu sunt oglindite de exemplul personal al preotului, ajung mai degrabă să deruteze credincioșii, care vor considera, mai devreme sau mai târziu, că se află în fața unei ipocrizii atent mascate. Integritatea preotului este indispensabilă pentru reușita sa ca predicator, dar și pentru evitarea transformării predicii într-o formă de slujire a propriei persoane, nu a Mântuitorului
Iisus Hristos. Un preot cu viață sfântă, chiar și mai neiscusit în cuvânt, oferă credincioșilor exemplul valid al vieții în Hristos, însă cel care este iscusit în a vorbi, dar nu urmează și prin fapte bune ceea ce predică, ajunge să transforme activitatea sa omiletică într-o realitate paralelă cu propria sa existență, fapt care îl apropie mai mult de fariseii și cărturarii din Evanghelii decât de viața creștină pe care ar trebui să o aibă, nu doar să o propovăduiască altora.

Oratorul - slujitor al binelui

Indiferent dacă măiestria oratorică se manifestă în interiorul Bisericii sau în largul societății, ea trebuie să tindă la slujirea binelui și a adevărului și la formarea spirituală și intelectuală a audienței. Marele filozof Platon spunea, de altfel: „deoarece puterea discursului stă în faptul de a fi o călăuză a sufletului, cel care își dorește să ajungă orator trebuie negreșit să știe câte sunt formele pe care le poate îmbrăca sufletul” (Platon, Phaidros sau despre frumos, trad. de Gabriel Liiceanu, București, Ed. Humanitas, 2006, p. 132). Nu urechilor, ci sufletelor trebuie să le adresăm cuvintele noastre atunci când situația o cere, iar cuvintele noastre să respecte integritatea Cuvântului, nu dezordinea patimilor, să slujească Adevărului, nu minciunii, și să-i formeze în mod benefic pe cei care ne ascultă, iar nu să-i arunce într-un derizoriu al existenței de care deja sunt afectați.