„Nepătimirea sau starea nepătimaşă”

Duminica a cincea din Postul Mare (a Cuvioasei Maria Egipteanca)

Nepătimirea e culmea spre care duc tot efortul nevoinţelor şi urcarea treptelor tuturor virtuţilor, dacă întreaga asceză are ca scop direct purificarea trupului şi a sufletului de patimi.

Nepătimirea nu este o stare negativă, căci absenţa răului nu poate fi socotită ca o stare negativă. Nepătimirea este „o stare de pace a sufletului” ¹. Cel ce a atins nepătimirea nu mai păcătuieşte uşor nici cu fapta, nici cu gândul şi nici mânia şi pofta nu i se mai mişcă uşor spre păcat. Acela a stins aproape cu totul patimile din facultăţile sufleteşti ale mâniei şi poftei şi nu mai poate fi stârnit uşor nici de lucruri, nici de gândurile sau amintirile faptelor păcătoase². N-am putea spune că patimile au devenit pentru el o imposibilitate ontologică, ca pentru Dumnezeu. Dar ele sunt pentru el aproape o imposibilitate morală, aşa cum, de pildă, pe un om care zeci de ani s-a ferit de furat îţi este imposibil să ţi-l închipui dedându-se la o asemenea faptă. Sfântul Isaac Sirul spune: „Nepătimirea nu înseamnă a nu mai simţi patimile, ci a nu le mai primi. Căci prin multele şi variatele virtuţi, arătate şi ascunse, pe care le-a dobândit cel ce a ajuns la ea, s-au slăbit patimile în el şi nu se mai pot ridica uşor în el împotriva sufletului. Mintea deci nu mai trebuie să fie mereu atentă la ele. Pentru că în toată vremea e scufundată în cugetările ei ” ³. Iar Diadoh al Foticeii spune: „Nepătimirea nu înseamnă a nu fi războiţi de draci, căci atunci ar trebui să ieşim, după Apostol, din lume (I Cor. 5, 10), ci, războiţi fiind de ei, să rămânem nebiruiţi. Căci şi luptătorii îmbrăcaţi în fier sunt ţinta săgeţilor de la vrăjmaşi şi aud sunetul săgeţilor şi văd săgeţile trimise, dar nu sunt răniţi de ele pentru tăria îmbrăcăminţii de război. Pentru că fiind acoperiţi de fier, ei rămân nebiruiţi când sunt războiţi ”⁴.

Deci, nepătimirea ar fi acea stare a sufletului în care acesta biruieşte orice ispită. Dacă a primit ispita, fie din lăuntru, fie din afară, a căzut din starea de nepătimire. Desigur, această stare, deşi a devenit o obişnuinţă, nu a devenit o însuşire inalienabilă a firii, cum a devenit la îngeri, sau cum vom deveni noi în viaţa viitoare; deşi e înlesnită în mare parte şi de obişnuinţa pătrunsă în fire, ea are nevoie totuşi de o susţinere din partea voinţei. Deci se poate oricând pierde, deşi lucrul a devenit foarte improbabil, aproape o imposibilitate morală. De obicei nu ne consolidăm dintr-odată în starea de nepătimire, ci prin repetate înălţări la ea, după tot mai scurte căderi, rămânând de fiecare dată tot mai mult timp în ea. De aceea Ioan Scărarul, declarând nepătimirea „cerul din inima minţii, care priveşte la uneltirile dracilor ca la nişte jucării ”, cunoaşte mai multe grade de nepătimire. După el „există om nepătimaş, dar există altul mai nepătimitor ca cel nepătimaş. Cel dintâi urăşte cu tărie cele rele, al doilea se îmbogăţeşte fără sfârşit în virtuţi ”.

Dar starea de nepătimire implică şi o tărie pozitivă, dacă e capabilă să învingă orice patimi. Tăria aceasta nu e decât cea a virtuţilor. „Nepătimirea o are acel suflet care e aşa de îmbibat de virtuţi, cum sunt îmbibaţi cei pătimaşi de patimi”. Ea nu e decât cămaşa curăţiei depline a sufletului, ţesută din toate virtuţile. „Dacă definiţia lăcomiei pântecelui este a se sili la mâncare chiar fără foame, definiţia înfrânării este a ţine firea în frâu chiar dacă flămânzeşte în chip nevinovat. Dacă marea mâniei stă în a se înfuria chiar când nu e nimeni de faţă, definiţia îndelungii răbdări este a rămâne tot aşa de senin, fie că e prezent, fie că e absent bârfitorul. Dacă semnul deplinei împătimiri este a ceda la toate momelile diavolilor, eu socotesc că semnul sfintei nepătimiri este să poţi zice limpede, ca Psalmistul: «Depărtându-se de la mine vicleanul, n-am ştiut» nici când a venit, nici de ce, nici cum a plecat, ci sunt cu totul nesimţitor la aceasta, fiind unit acum şi în viitor cu Dumnezeu. Nu se făureşte comoara împăratului dintr-o singură piatră şi nu se desăvârşeşte nepătimirea cât timp mai lăsăm nelucrată o singură virtute”⁵. Aşadar, starea de nepătimire, exprimată negativ, înseamnă libertatea de toate patimile, iar pozitiv, posedarea tuturor virtuţilor. Dar nepătimirea are şi alte importante aspecte pozitive.

În primul rând, ea este o stare de linişte, de pace, de odihnă a sufletului. Pe cât de agitat, de neegal şi de tulburat este sufletul stăpânit de patimi, care aici se aprind, aici se potolesc, pe atât de stăpân pe sine, de calm şi de liniştit este sufletul eliberat de patimi. Aceasta e liniştea monahilor, care nu e doar lipsa zgomotului exterior, sau un „dolce farniente”, ci o stare câştigată şi menţinută printr-un concentrat efort de voinţă. E o adunare a minţii şi a tuturor puterilor sufleteşti în Dumnezeu, o stăpânire asupra mişcărilor trupului. Omul nu mai e prada nenumăratelor mişcări şi tendinţe centrifugale ale minţii, ale poftei şi ale simţurilor ⁶. Mintea şi voinţa şi-au căpătat fermitatea deplină de a nu mai putea fi atrase cu uşurinţă spre altceva decât spre Dumnezeu.

Şi încă nici prin această caracterizare nu s-a spus tot ce e pozitiv în starea de linişte nepătimaşă a sufletului. Căci această linişte şi concentrare se datorează faptului că mintea, pofta şi voinţa au acum un obiect mai înalt de preocupare. Şi curăţirea de patimi, sau nepătimirea, tocmai de aceea se urmăreşte: pentru ca mintea eliberată de stăpânirea patimilor să se poată îndrepta în linişte spre înţelesurile mai înalte înrudite cu firea ei. Marcu Ascetul spune: „Mintea, sub înrâurirea harului, împlinind faptele virtuţilor şi apropiindu-se de cunoaştere, puţin mai simte din partea cea rea şi neînţelegătoare a sufletului. Căci cunoştinţa o răpeşte la înălţime şi o înstrăinează de toate cele din lume. Curăţia din ei, subţirimea, sprinteneala şi agerimea minţii lor, ca şi nevoinţa lor, le curăţă mintea şi o face străvezie, fiindcă trupul li s-a uscat de preocuparea cu liniştea şi de multa petrecere în ea, şi mintea lor sesizează uşor şi repede orice, şi vederea din ei îi conduce în toate ”⁷. Cu cât mintea s-a eliberat de patimi pentru răstimpuri mai largi, adică le-a veştejit mai mult, cu atât înaintează mai adânc în contemplarea şi gustarea bunurilor dumnezeieşti şi, pe măsură ce înaintează în această contemplare, se veştejesc tot mai mult patimile. Aceasta e desăvârşirea care nu are sfârşit. Efrem Sirul spune: „Cei curăţiţi de patimi, întinzându-se fără săturare spre cel mai înalt loc, fac desăvârşirea nedesăvârşită, pentru că bunurile veşnice nu au sfârşit. Ea e desăvârşită în raport cu măsura puterii omeneşti, dar e nedesăvârşită, ca una ce se depăşeşte pe sine prin adaosurile de fiecare zi şi se înalţă mereu în urcuşurile spre Dumnezeu”⁸.

Astfel înţelegem cum nepătimirea este condiţia prealabilă pentru contemplare, care e scopul indirect al întregii asceze purificatoare. Desigur, absenţa simplă a patimilor încă nu echivalează cu contemplarea lui Dumnezeu. Pentru aceasta trebuie o descoperire deosebită a lui Dumnezeu. Dar această descoperire nu poate avea loc cât timp ochii sufleteşti ai omului sunt tulburaţi şi cât timp preocuparea omului e atrasă de patimi. Absenţa patimilor îi dă omului însă capacitatea de a privi şi de a-şi aminti lucrurile în înţelesul lor simplu, fără să le asocieze un interes pătimaş. Evagrie spune: „Cel ce a atins nepătimirea, încă nu se şi roagă cu adevărat. Căci poate să urmeze unele cugetări simple şi să fie răpit de istoriile lor şi va fi departe de Dumnezeu”⁹.

De fapt, starea de nepătimire nu înseamnă şi o stare permanentă de contemplare a lui Dumnezeu. E drept că fără gândul permanent la Dumnezeu, fără pomenirea numelui Lui, ea nu se poate dobândi şi cu anevoie se poate păstra. Dar pomenirea aceasta a lui Dumnezeu nu depărtează cu totul celelalte idei din mintea omului, nu le absoarbe, nu le face să dispară; ba ele nu-i sunt nici măcar permanent un transparent prin care să contemple pe Dumnezeu.

De aceea, netulburarea acestei stări nu trebuie înţeleasă, afară doar de excepţia unor momente, ca o dezinteresare totală de lume. Ea exclude însă interesul egoist. În acest sens este o dezinteresare. Dar nu exclude interesul general, interesul iubirii. Dimpotrivă, iubirea în toată amploarea ei apare după dobândirea nepătimirii. De aceea, precum nepătimirea nu e ultimul scop, ci ea se urmăreşte pentru contemplare şi îndată ce s-a pătruns în zona nepătimirii începe să se arate şi contemplarea, tot aşa nepătimirea se urmăreşte pentru iubire. Ne curăţim de patimile egoismului pentru a dobândi altruismul iubirii, şi iubirea curată apare îndată ce apare nepătimirea, crescând apoi pe măsură ce progresăm în nepătimire. Aceasta e marea şi radicala deosebire între nepătimirea creştină şi apatia budistă. Acolo, cel ajuns la apatie se dezinteresează total de oameni, din grija de a nu-şi tulbura liniştea egoistă. De aceea, oricât de totală s-ar prezenta dezinteresarea, acolo ea n-a eliminat lucrul cel mai grav: egoismul. 

Nepătimirea creştină, dimpotrivă, este o dezinteresare generoasă. Prin patimile pe care a reuşit să le stingă se înţelege un lucru precis: manifestările învârtoşate ale egoismului, devenit atotputernic. Numai de acestea nu vrea creştinul duhovnicesc să fie tulburat. Nepătimirea pe care o caută el este tocmai condiţia pentru apariţia, activarea şi creşterea nestingherită a dragostei dezinteresate. Strădania după nepătimire este strădania de a smulge neghina care împiedică să crească grâul iubirii; este o spargere a zidurilor egoismului din suflet, pentru ca sufletul să poată fi de un folos real altora, nu o şi mai totală închidere între zidurile nepăsării totale.

De aceea, nepătimirea este considerată de Evagrie şi de Sfântul Maxim Mărturisitorul, pe de o parte, ca acea stare a sufletului care îi permite să primească şi să cugete lucrurile în înţelesul lor „simplu”, adică neconjugat cu o patimă, iar pe de altă parte, ca o stare care nu exclude, ci implică iubirea¹⁰. Aceste două cerinţe se întregesc în sensul următor: absenţa patimii în privirea şi cugetarea lucrurilor e absenţa egoismului, nepătimaşul nu mai priveşte şi nu mai cugetă lucrurile prin prisma patimii ce se cere satisfăcută prin ele; nu mai face din lucruri obiecte raportate la sine, simple mijloace ale egoismului său de nesăturat. Pentru el, lucrurile nu mai apar ca gravitând în jurul său, ci îi apar ca avându-şi rostul lor independent de egoismul său. Persoanele umane îi apar ca fiinţe care şi ele sunt scopuri în sine, care solicită un ajutor din partea lui. Desigur, el nu se opreşte aici. Prin înţelesurile persoanelor şi ale lucrurilor va vedea pe Dumnezeu; le va vedea ca daruri şi ca solicitările sau cuvintele Lui. Dar în prealabil era necesar ca să vadă că nu el e centrul tuturor, ca să se elibereze de iluzia că lucrurile gravitează spre sine, pentru ca apoi să constate că ele gravitează spre Dumnezeu. Iar privindu-L apoi pe Dumnezeu, le vede etern şi pe ele în Dumnezeu şi, precum îl iubeşte pe Dumnezeu, aşa le iubeşte şi pe ele, ca daruri ale iubirii şi înţelepciunii divine¹¹. Dar această privire a lumii în înţelesurile ei „simple”, cu dragoste dezinteresată şi, implicit, cu interes pentru mântuirea sa şi a semenilor, nu produce o tulburare analogă cu aceea produsă de patimile egoismului. Nepătimitorul ştie că îi înrâureşte mai mult pe semenii săi prin liniştea sa, ca semn al certitudinilor sale adânci, ca pildă a tăriei dăruite de încrederea în Dumnezeu şi de curăţirea de patimi. El lucrează pentru mântuirea oamenilor, cu încredere neclintită în planul ce-l are Dumnezeu cu fiecare suflet.

Tulburarea e proprie pătimaşului, pentru că egoismul îi dă sentimentul necontenit că e singur, încredinţat numai puterilor sale. Dar cel ce ştie că Dumnezeu are grijă de toate nu mai e supus tulburării şi grijii. Nepătimirea, departe de a fi opusă dragostei, e nepătimire tocmai pentru că e neclintire în dragoste¹². De fapt, tulburările cele mai mari ne vin din bănuielile sau din ştirile că alţii ne fac vreun rău, ne subminează. Se ascunde aici aceeaşi conştiinţă sugrumată a singurătăţii proprii şi a primejdiei pe care o reprezintă uneltirile altora faţă de tine, dată fiind singurătatea ta. Dar cel ce are încredere adâncă în Dumnezeu nu se mai teme de oameni şi deci nu mai are motiv să nu-i iubească. Nepătimirea e netulburare pentru că asupra ei suflă adierea iubirii şi pe măsură ce înaintează în această zonă se consolidează. E netulburare pentru că e plină, ca şi iubirea, de puterea divină. Liniştea celui nepătimitor creşte din conştiinţa şi din experierea puterii divine pătrunse în toate ale lui. Tăria de a se menţine curat în toate, de a vieţui în plinătatea virtuţilor şi de a nu se tulbura de nimic o are de la Hristos, Care locuieşte în el, „cârmuindu-l în toate cuvintele, faptele şi cugetările lui”¹³. „Nepătimitorul, ca să spunem mai mult, nu mai trăieşte el, ci Hristos trăieşte în el (Gal. 2, 20). Nepătimirea este palatul din ceruri al Împăratului ceresc. Iar în acest palat sunt multe încăperi. Să străpungem, prieteni, peretele din mijloc al despărţiturii, pe care l-am ridicat în chip păcătos prin neascultare”¹⁴. Nepătimirea ne duce în cel mai din lăuntru loc al minţii, în inimă, unde Se află Hristos şi unde nu şuieră şi nu se frământă vânturile patimilor, ci unde se mişcă adierile senine şi cuceritoare ale dragostei.

Ieşirea firii din zvârcolirile patimilor, fiind semnul unei întăriri şi având ca urmare o întărire, e începutul experierii acelei nestricăciuni pe care a adus-o firii omeneşti Iisus Hristos, e arvuna învierii¹⁵.

Nepătimirea poate ajunge la înălţimi ameţitoare. Prin biruinţa asupra patimilor, ca mişcări exagerate şi contrare firii ale afectelor, se poate înălţa cineva chiar şi deasupra afectelor şi trebuinţelor naturale, măcar în mod intermitent, anticipând starea de după înviere, când trupul nu va mai avea nevoie de nimic, când vom trăi numai prin bucurii spirituale ca minţi pure, când nu va mai fi întristare şi durere¹⁶. E viaţa sfinţilor, care se pot lipsi multă vreme chiar şi de hrana strict trebuincioasă şi pe care nu-i vatămă nici muşcătura viperei¹⁷. Nepătimirea înseamnă mai întâi restabilirea firii din starea ei de boală la care au coborât-o patimile, apoi ridicarea ei mai presus de fire.

Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002, Partea I: Purificarea, B. Purificarea de patimi prin virtuţi, 10. Nepătimirea sau starea nepătimaşă, pp. 206-214. (Sublinierile din text aparţin redacţiei)

Note:

¹ Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, l, 36; P.G. 90, 968.

² „Nepătimire are sufletul care nu numai de lucruri nu se tulbură, dar nici de amintirile lor” (Cap. pract., 39; P.G. 40, 125-213).

³ În Centuria lui Calist şi Ignatie; Filoc. gr., ed. II, voI. II, p. 401.

⁴ Filoc. rom., I, p. 392, Filoc. gr. cit., p. 268; op. cit, p. 98.

⁵ Treapta XXIX, P.G. 88, II, 48-49.

⁷ În Cent. lui Calist şi Ignatie, Filoc. gr., voi. II, ed. II, p. 101. E vorba despre Evagrie.

⁸ În Cent., cit., p. 402.

¹⁰ Nepătimirea nu exclude iubirea, ci o naşte (Cap. de car., I, 2; P.Q. 90, 961). „Precum Dumnezeu fiind prin fire bun şi nepătimitor, îi iubeşte pe toţi în mod egal, ca pe făpturile Sale..., la fel şi omul bun şi nepătimitor prin voinţă iubeşte pe toţi oamenii în mod egal” (Cap. de car., I, 25; P.G. 90, 963. Vezi şi I, 27; P.G. 90, 965).

¹¹ Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete gnostice, II, 4; P.G. 90, 1125.

¹² Idem, Cap. de car., I, 42; P.G. 90, 968: „Cel ce iubeşte pe Dumnezeu duce viaţă îngerească pe pământ şi despre om cugetă pururea cele bune”.

¹³ Scara, Treapta XXIX, P.G. 88, 1149.

¹⁴ Ibid., col. 1152.

¹⁵ Ibid., col. 1148.

¹⁷ Evagrie, Capete despre rugăciune, cap. 109, Filoc. rom., I, p. 89; Filoc. gr., ed. III, vol. I, p. 186.