Părintele duhovnicesc - reconsiderare eclesiologică

Anul acesta aniversăm 100 de ani de la naşterea părintelui Sofian şi a părintelui Cleopa. Cei doi duhovnici au aparţinut unei generaţii de mari părinţi duhovniceşti, care nu putem şti dacă şi când se va mai repeta. Să-i pomenim, alături de cei doi, pe cei mai importanţi: părintele Paisie de la Sihla, părintele Iachint de la Putna, părintele Benedict Ghiuş, părintele Arsenie de la Techirghiol, părintele Dometie de la Râmeţi, părintele Dionisie de la Colciu, părintele Petroniu de la Prodromu, părintele Teofil de la Sâmbăta, părintele Justin Pârvu. Un bun prilej să medităm asupra locului marilor părinţi duhovniceşti în viaţa Bisericii.

Participând la simpozionul dedicat părintelui Cleopa, iar acum, prin bunăvoinţa ostenitorilor „Ziarului Lumina“, participând la pomenirea părintelui Sofian, mi-am adunat câteva gânduri pe care le propun sub genericul: reconsiderare eclesiologică a părintelui duhovnicesc. Aş porni de la următoarea dilemă: cum se face că, în ciuda rolului covârşitor pe care îl au duhovnicii, şi mai ales marii duhovnici în viaţa Bisericii, ei nu sunt prezenţi ca atare în eclesiologia teologiei noastre. Răspunsul că duhovnicii se regăsesc în preoţi şi că duhovnicia este o lucrare care ţine de preoţie nu mi se pare suficient. Tocmai distincţia între lucrarea părintelui duhovnicesc şi lucrarea preoţească sacramentală este provocarea pe care aş adresa-o teologiei contemporane.

Duhovnic şi părinte duhovnicesc

Personal, aş face diferenţa clară între spovedania propriu-zisă şi paternitatea duhovnicească, deşi ambele se întâlnesc în persoana preotului. Mărturisirea păcatelor şi dezlegarea lor ţin de lucrarea preoţiei sacramentale. Paternitatea duhovnicească, deşi asociată preotului duhovnic, se poate desfăşura şi în afara lucrării preoţeşti. Istoria Bisericii ne oferă argumente în direcţia acestei disocieri. Marii părinţi ai patericelor nu erau în mod necesar şi preoţi. Avva îşi întemeia autoritatea duhovnicească în faptul însuşi al îndrumării duhovniceşti a fraţilor. În istoria recentă a Sfântului Munte întâlnim aceeaşi imagine. Gheron Iosif, mare isihast atonit al secolului al XX-lea, a fost un simplu monah şi prin cei şase ucenici ai săi a populat multe din marile mănăstiri atonite. Unul dintre ucenicii săi, tot Iosif, Vatopedinul, simplu monah şi el, a fost părintele duhovnicesc al obştii vatopedine până la trecerea la cele veşnice, deşi nu era nici preot şi nici stareţ al mănăstirii. Preoţii din obşte erau ei înşişi în ascultarea părintelui.

Apelativele avva şi gheron sunt sinonime, indicând nu pe preot, ci pe părintele duhovnicesc şi se traduc în româneşte cu bătrân. Tot în tradiţia patericelor şi a monahismului aflăm şi disocierea între mărturisirea păcatelor la Spovedanie şi mărturisirea totală a fiului duhovnicesc către părintele duhovnicesc în vederea îndrumării duhovniceşti. Astăzi, în mănăstirile atonite şi în alte mănăstiri se practică mărturisirea zilnică a păcatelor şi a gândurilor către părintele duhovnicesc, fără ca aceasta să fie însoţită de dezlegarea preoţească. Scopul acestei mărturisiri este deplina încredinţare către părintele duhovnicesc a fiului duhovnicesc.

Filiaţia şi paternitatea duhovnicească presupun în primul rând lepădarea de voia proprie a fiului duhovnicesc şi deplina ascultare de voia părintelui duhovnicesc. Lepădarea de voia proprie şi aşezarea sub voia altcuiva reprezintă un exerciţiu de recuperare a ascultării, care trimite la reaşezarea omului în ascultare faţă de Dumnezeu. Modelul de urmat este Fiul, care se face pe Sine ascultător desăvârşit de Tatăl, „ascultător până la moarte şi încă moarte pe cruce“.

În afara monahismului, lucrurile au evoluat diferit. În lume nu poate exista o relaţie atât de strânsă între părintele duhovnicesc şi fiii duhovniceşti, de aceea accentul cade pe spovedania propriu-zisă. Preotul preia şi sarcina îndrumării duhovniceşti atât cât este. Acesta este motivul care a condus la o diminuare a rolului părintelui duhovnicesc, înţeles în termenii asumării îndrumării deplin responsabile a fiilor duhovniceşti, care se leapădă de voia proprie. Părintele duhovnicesc nu a dispărut, dar se identifică aproape complet cu preotul hirotonit. Dar să recunoaştem că, deşi toţi preoţii sunt chemaţi să fie părinţi duhovniceşti şi toţi sunt numiţi cu apelativul părinte, nu toţi ajung în postura reală de părinte duhovnicesc. În acelaşi timp, să consemnăm faptul că nici un preot nu-şi este sieşi părinte duhovnicesc, ci se raportează, fie şi numai prin Taina Spovedaniei, la un părinte duhovnicesc.

Aş puncta încă o diferenţă între preotul-duhovnic şi părintele duhovnicesc. Primul ţine de o instituţie bisericească formală, convenţională, controlabilă exhaustiv la nivel instituţional, în timp ce al doilea constituie o instituţie bisericească neconvenţională, nepredictibilă instituţional, dar foarte importantă în iconomia eclesială. Preotul-duhovnic îşi împlineşte lucrarea sa în temeiul instituţional al harului primit prin Taina preoţiei, în timp ce părintele duhovnicesc ajunge la această condiţie pe căi necontrolate instituţional. Ucenicii recunosc pur şi simplu în el autoritatea duhovnicească necesară şi intră liber în ascultare de el. Autoritatea duhovnicească este dată nu de un reper instituţional, ci de statura duhovnicească personală.

Lucrarea lui Dumnezeu Tatăl - insuficient expusă în teologia dogmatică

Un argument puternic în dezvoltarea acestei înţelegeri este paralela dintre părintele duhovnicesc şi Dumnezeu Tatăl, pe de o parte, şi preotul-slujitor şi Dumnezeu Fiul, pe de altă parte. În lucrarea părintelui duhovnicesc se poate identifica chipul sau reflexul lucrării lui Dumnezeu Tatăl, în timp ce, după cum bine ştim, lucrarea preoţiei sacramentale este după chipul sau reflexul lucrării lui Dumnezeu Fiul. Arhiereul Hristos este prototipul preoţiei sacramentale a Bisericii. Dar preoţia lui Hristos se desfăşoară nu în temeiul propriei voinţe, ci în ascultare deplină de Dumnezeu Tatăl.

Sintezele de teologie dogmatică dezvoltă suficient de mult, dacă nu chiar exclusiv, baza hristologică a preoţiei, dar nu fac acelaşi lucru cu posibila relaţie dintre paternitatea duhovnicească şi lucrarea lui Dumnezeu Tatăl. De altfel, cele mai reprezentative sinteze de teologie dogmatică din vremea noastră nu acordă un spaţiu special în structura lor lucrării lui Dumnezeu Tatăl. Capitolul eclesiologiei este unul în care absenţa lui Dumnezeu Tatăl este vizibilă. În timp ce Noul Testament, în mod special Evanghelia după Ioan şi Sfântul Pavel, acordă un loc important prezenţei şi lucrării lui Dumnezeu Tatăl în iconomia mântuirii. În primul capitol al Epistolei către Efeseni avem o recapitulare a întregii iconomii dumnezeieşti, în care este scos în evidenţă faptul că totul s-a desfăşurat în urma hotărârii Tatălui şi totul se săvârşeşte prin voia Lui, El fiind Cel care „toate le-a supus sub picioarele Lui (Hristos) şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii“ (Efeseni 1, 22).

Dacă Mântuitorul Hristos, Dumnezeu Fiul, reprezintă preoţia sacramentală prin excelenţă, iar preoţia Bisericii este prelungire a preoţiei Lui, atunci, nu este greu să deducem că, după cum Dumnezeu Fiul îşi lucrează preoţia prin raportare nu la voia Sa, ci la voia Tatălui, şi preoţii Bisericii ar trebui să-şi lucreze preoţia nu în temeiul voinţei proprii, ci prin raportarea la voia părintelui duhovnicesc, care ar exprima voia lui Dumnezeu Tatăl.

Lucrul acesta este confirmat de practica Bisericii Ortodoxe, unde toţi preoţii, fără excepţie, inclusiv arhiereii, au duhovnic şi se spovedesc. Numai că, de cele mai multe ori, noi, preoţii, mergem la duhovnic nu pentru a ne întemeia lucrarea preoţească pe voia lui, lepădându-ne de voia proprie, aşa cum face Dumnezeu Fiul Arhiereul cu Dumnezeu Tatăl, ci pentru mărturisirea păcatelor şi primirea dezlegării.

Teologia noastră pare să promoveze, fără voie, o preoţie autonomă, o perspectivă exclusivistă asupra autorităţii preoţeşti, din moment ce nu invocă raportarea ei la voia părintelui duhovnicesc. O preoţie suficientă sieşi poate conduce la clericalizarea Bisericii şi mai grav la absolutizarea puterii preoţeşti, cu consecinţe serioase în plan bisericesc. Poate conduce, de asemenea, la supralicitarea dimensiunii instituţionale în detrimentul dimensiunii dinamice, harice, a Bisericii.

Doresc să mai spun un lucru, ca biblist. Consider că instituţia neconvenţională a profeţilor vechi-testamentari, prin care Dumnezeu îşi păstra dreptul intervenţiilor ad-hoc, dincolo de cadrul instituţional al funcţionării vieţii religioase, inclusiv cel al preoţiei, îşi poate găsi un corespondent în epoca nou-testamentară a Bisericii, în marii părinţi duhovniceşti. Ca şi profeţii, marii duhovnici pot fi desigur şi preoţi, dar nu în mod necesar. Ei ar reprezenta instituţia neconvenţională prin care Dumnezeu îşi poate exercita suveranitatea şi în contextul bisericesc actual. Respingerea unei astfel de ipoteze ar conduce la un sistem eclesial închis, autonom, în care preoţia nu ar mai fi în locul unde este Hristos, ci ar fi înlocuitoarea lui Hristos. Dumnezeu nu ar mai avea şansa intervenţiei libere şi suverane, ci ar fi condiţionat de o preoţie care acoperă la modul absolut câmpul lucrării în Biserică. Problema există nu la nivelul vieţii Bisericii, ci mai curând la nivelul teologiei, care, desigur, mai devreme sau mai târziu, a influenţat sau va influenţa şi viaţa Bisericii.