Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Ziarul Lumina Teologie și spiritualitate Theologica Pronumele liturgic nu este niciodată la singular

Pronumele liturgic nu este niciodată la singular

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Theologica
Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 31 Oct, 2011

Deşi rugăciunea individuală reprezintă un efort spiritual necesar pentru fiecare dintre noi, ea se desăvârşeşte în cea liturgică. Slujbele bisericeşti aduc o creştere în acest sens, realizând unirea noastră spirituală nu doar cu Dumnezeu, ci şi cu ceilalţi membri ai comunităţii rugătoare.

De altfel, unul dintre cuvintele Mântuitorului ilustrează foarte bine această situaţie. Atunci când Hristos ne spune: "Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor" (Mt. 18:20), este clar că El anticipează adunarea noastră liturgică.

Deseori suntem obişnuiţi să plasăm accentul asupra rugăciunii individuale. Această rugăciune individuală însă nu trebuie să se rezume inevitabil doar la propria noastră persoană. Păcatele şi necazurile noastre sunt, desigur, foarte importante, dar totodată nu avem dreptul să uităm că există multe persoane aflate într-o situaţie mai gravă decât a noastră şi care au nevoie de ajutor. Rugăciunea liturgică ne aduce aminte că trebuie să ne rugăm şi pentru cunoscuţii sau rudele noastre, dar, de asemenea, şi pentru întreaga lume. Paul Evdokimov preciza: "Dacă nevoile de moment inspiră în mod firesc rugăciunea individuală, dimpotrivă, rugăciunea liturgică ne scoate din particular şi ne conduce spre conştiinţa colegială, conform sensului cuvântului liturghie, care înseamnă lucrare comună. Ea ne învaţă adevăratul raport între eu şi ceilalţi, ne face să înţelegem cuvântul "iubeşte pe aproapele ca pe tine însuţi", ne ajută să ne desprindem de noi înşine, să facem a noastră rugăciune

pentru întreaga omenire. Prin ea destinul tuturor oamenilor devine prezent în noi" (Paul Evdokimov, Vârstele vieţii spirituale, trad. pr. Ion Buga şi Anca Manolescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 205). Rugăciunea liturgică ne smulge din amorţirea individuală şi ne face să ne manifestăm ca parte a unui trup viu. Desigur, au existat asceţi severi sau pustnici care au decis să participe relativ rar la comuniunea liturgică, dar excepţiile nu devin niciodată reguli de urmat în Biserică. Dacă rugăciunea individuală este desfăşurată corespunzător, ea trebuie să ne facă mai apropiaţi, şi nu separaţi de comunitate. În schimb, dacă în rugăciune manifestăm un egoism exacerbat, nu vom înţelege niciodată că la slujbele liturgice facem parte dintr-un trup viu, ci ne vom scufunda şi mai mult în bezna propriilor patimi. Pe scurt, nu vom putea să îmbrăţişăm cu dragoste pe cei care sunt aflaţi în nevoi. "Litaniile îl antrenează pe credincios dincolo de el însuşi, spre adunarea liturgică, apoi spre cei absenţi, spre cei suferinzi, spre cei în agonie. Rugăciunea îmbrăţişează oraşul, neamurile, umanitatea; cere pacea şi unitatea tuturor. Orice fel de izolare, de separaţie individuală explodează în această simfonie perfectă: modelat liturgic, orice spirit ştie prin experienţă că nu poate sta singur în faţa lui Dumnezeu, că se mântuieşte prin ceilalţi, împreună cu ceilalţi, liturgic. Pronumele liturgic nu e pus niciodată la singular" (Vârstele vieţii spirituale, p. 205). Chiar dacă în rugăciunea noastră individuală îi pomenim şi pe cei despre care ştim că au probleme grave, lucrul acesta nu se poate compara cu rugăciunea liturgică în care reuşim să ne rugăm împreună cu ceilalţi oameni pentru binele tuturor. De altfel, Evdokimov subliniază acest aspect atunci când vorbeşte despre realizarea mântuirii. Aceasta nu poate fi câştigată individual prin eforturi personale, ci doar prin ceilalţi. O apoftegmă a Sfântului Antonie cel Mare preciza exact acest lucru: "De la aproapele este viaţa şi moartea. Că de vom dobândi pe fratele, pe Hristos dobândim; iar de vom sminti pe fratele, lui Hristos greşim" (Patericul Egiptean, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003, p.5). Această recunoaştere a importanţei aproapelui în viaţa noastră nu este o simplă obligaţie, ci o veritabilă lege a firii. De aceea, în cadru liturgic, ea este ridicată la cel mai înalt rang, prin realizarea comunităţii. O comunitate care se roagă nu doar pentru ea însăşi, ci pentru întreaga lume.

Tradiţia liturgică

De câte ori nu am simţit ajutorul Sfinţilor în timpul rugăciunii liturgice? De câte ori nu am simţit că nu doar noi cei pământeşti ne rugăm, ci şi cetele îngerilor împreună cu drepţii şi cuvioşii trecuţi la cele veşnice se roagă împreună cu noi? "Liturghia filtrează astfel orice tendinţă subiectivă, emoţională şi trecătoare; plină de emoţie sănătoasă şi de viaţă afectivă puternică, ea se oferă în forma ei deplină, desăvârşită de-a lungul secolelor şi a tuturor generaţiilor care s-au rugat în acelaşi fel. Precum zidurile unui templu poartă amprenta tuturor rugăciunilor, ofrandelor, mijlocirilor, tot aşa cuvintele rugăciunilor liturgice poartă, de-a lungul mileniilor, suflul a nenumărate vieţi omeneşti. Aud vocea Sfântului Ioan Gură de Aur, a Sfântului Vasile, a Sfântului Simeon şi a atâtor altora, care s-au rugat cu aceleaşi rugăciuni, care au lăsat în ele urma duhului lor plin de evlavie, care mă ajută să le regăsesc flacăra, să mă asociez rugăciunii lor" (Vârstele vieţii spirituale, pp. 205-206). În timpul rugăciunii liturgice simţim cel mai pregnant că nu suntem singuri. Nu doar aproapele meu se roagă împreună cu mine, ci şi strămoşii mei, cetele îngerilor, sfinţii... Nu te poţi simţi singur atunci când ştii că nu doar cei vii de pe pământ se unesc cu tine în rugăciune. De aceea rugăciunea liturgică ne dă posibilitatea să ne întâlnim atât cu întregul univers, care are nevoie de ajutorul nostru sărac, cât şi cu cei pe care i-am iubit sau care ne iubesc din ceruri. Cu toate că deseori suntem tentaţi să ne simţim marginalizaţi, poate din cauza unor oameni limitaţi sau a unor necazuri trupeşti, amintirea acestui aspect privitor la unirea cu cele cereşti ne umple de nădejde şi har. Oricâte suferinţe am îndura, ştim că avem mulţi ocrotitori care se vor ruga pentru noi chiar şi atunci când vom uita de Dumnezeu...

Mărturisirea de credinţă

Am subliniat până în momentul de faţă importanţa realizării unei comuniuni cu ceilalţi care se roagă împreună cu noi. Trebuie însă să ne concentrăm şi asupra propriei persoane. Noi nu dispărem în comunitate. Nu ne dizolvăm sufleteşte. Dimpotrivă, ne realizăm infinit mai mult propria persoană, propria semnificaţie, propriul sens. "Totuşi, dacă rugăciunea liturgică dă măsura şi regula oricărei rugăciuni, ea solicită, de asemenea, rugăciunea spontană, personală, în care sufletul cântă şi vorbeşte liber Domnului Său. Liturghia ne învaţă această exigenţă chemându-ne pe fiecare pe nume, ca pe un unicum, şi fiecare este chemat să-şi mărturisească credo-ul: Eu "cred". Chiar şi în cadru liturgic, această mărturisire pune accentul pe actul cel mai personal cu putinţă, pe care nimeni nu îl poate face în locul meu. Textele rugăciunii acordează sufletul şi îl împing spre o convorbire directă, intimă, care îşi păstrează întreaga valoare proprie" (Vârstele vieţii spirituale, p. 206). Vorbim cu Dumnezeu împreună cu ceilalţi, dar şi fiecare în parte, pentru că nu putem uita necazurile şi durerile proprii. De multe ori Îl implorăm pe Dumnezeu să ne ierte păcatele, iar în alte dăţi să ne ridice suferinţele. Cu toate acestea, trebuie să devenim conştienţi că Dumnezeu ne va acorda izbăvirea tot prin mâinile aproapelui nostru. Greşelile noastre faţă de aproapele nu pot fi rezolvate prin minuni. Dacă m-am certat cu cineva, eu trebuie să merg şi să mă împac. Dacă am jignit, trebuie să cer iertare. Dacă am judecat, trebuie să resping de acum înainte orice demers în această direcţie. De asemenea, fiecare dintre noi este chemat să îşi mărturisească singur credinţa. Crezul îl rostim individual, dar el este acelaşi pentru toţi. Şi totuşi, trebuie să îl mărturisim individual, pentru că astfel facem mărturia unităţii tuturor. Astfel mărturisim unirea cu ceilalţi. O unire care nu trebuie să lipsească niciodată din viaţa noastră. O unire care trebuie păstrată şi în afara slujbelor liturgice. O unire liturgică şi după Liturghie.