Să nu pierdem cununa postului!

În Duminica Lăsatului sec de brânză, care precedă începutul Postului Mare, s-a citit la Dumnezeiasca Liturghie un scurt fragment din Predica de pe Munte (Matei 6, 14-21), adică din cea mai importantă sinteză a Evangheliei Mântuitorului. Fragmentul abordează foarte clar şi ferm trei teme, pe care Biserica le leagă de perioada Postului Mare.

Iertarea şi postul (Matei 6, 14-18) sunt în continuarea discursului despre milostenie şi rugăciune (6,1-13). Cea de-a treia - îndemnul de a ne aduna comori în cer şi nu pe pământ (6, 19-21) - concluzionează cuvântul despre faptele dreptăţii sau ale evlaviei: milostenia, rugăciunea şi postul, subliniind o dată în plus, printr-o imagine foarte grăitoare, aspectul anunţat şi în deschidere (6, 1), că investiţia în comori pământeşti (între care se înscriu şi laudele oamenilor) este păguboasă, iar investiţia în comori cereşti (răsplata Tatălui ceresc) este cu adevărat folositoare. A-ţi aduna comori pe pământ înseamnă, în cazul de faţă, a aduna laudele, aprecierile, slava oamenilor, aducându-le la cunoştinţă în diferite feluri faptele tale bune, iar a-ţi aduna comori în cer înseamnă a ascunde faptele tale bune de ochii oamenilor, evitând în felul acesta plata de la ei, şi a le adresa în ascuns lui Dumnezeu pentru a primi plata Lui, adică lauda şi slava cerească.

M-am întrebat mereu cât de important să fie acest aspect în iconomia lucrurilor - a nu trâmbiţa în faţa oamenilor faptele evlaviei tale -, între multe alte aspecte şi implicaţii presupuse de exercitarea celor trei lucruri fundamentale ale credinţei noastre, încât să fie singurul asupra căruia Mântuitorul să se oprească când vorbeşte despre manifestarea în fapte a credinţei. Despre milostenie, rugăciune şi post s-au scris volume întregi. Ei bine, Mântuitorul Hristos din tot ceea ce ar fi putut spune în contextul unui cuvânt programatic, cum este acela al Predicii de pe Munte, se opreşte categoric la unul singur, pe care îl sancţionează în toate cele trei cazuri. (O singură mică excepţie în cazul rugăciunii, îndemnându-ne şi să nu spunem multe lucruri în rugăciunea noastră.) În încercarea de a înţelege spusele Mântuitorului am recurs la comentariul Sfântului Ioan Gură de  Aur. Şi sfântul semnalează acest lucru şi ne invită să observăm că, vorbind despre post, de exemplu, Mântuitorul „…nu ne porunceşte să prelungim postul, nici să ţinem un post mai aspru, ci să nu pierdem cununa postului“ (Omilii la Matei, p. 262). Cum o putem pierde? Desigur, prin a râvni la lauda oamenilor - şi aş adăuga şi prin a cultiva propria laudă sau părere de sine - atunci când postim.

Dacă Mântuitorul se opreşte numai la acest aspect este limpede şi indiscutabil că acesta este nu numai cel mai important, ci este aspectul esenţial, vital, de care depinde totul. El afectează în profunzime relaţia noastră cu Dumnezeu, adevărul relaţiei noastre cu Dumnezeu: „Paguba ta este foarte mare, comentează Sfântul Ioan: eşti pironit de cele de jos, schimbi libertatea cu robia, pierzi averile cereşti, nu mai poţi gândi cele înalte, ci totdeauna bani, dobânzi, împrumuturi, câştiguri şi afaceri înrobitoare!“ (Ibidem, p. 265).

Nu este deloc întâmplător că Mântuitorul asociază acumularea de laude din partea oamenilor cu agonisirea unor comori pământeşti. Acelaşi Sfânt Ioan afirmă: „Nimic nu ne face să iubim atât de mult banii, ca dragostea de slavă deşartă!“ (Ibidem, p. 264). Prin urmare, cel care vrea lauda oamenilor pentru milostenie, rugăciune, post şi pentru orice altă faptă bună, acela este şi un iubitor de bani, expresia materială a comorilor pământeşti.

Reiese cu evidenţă că a posti, a face milostenie, a te ruga suportă riscul major ca odată împlinite, în loc să aducă omului folos, îi aduce pierdere, pagubă. Şi riscul acesta ţine de firea umană căzută, pe care Dumnezeu o ştie bine, din moment ce S-a întrupat tocmai pentru înnoirea şi izbăvirea ei din neputinţă şi din inerţia căderii. Firea umană căzută pierde din vedere perspectiva şi finalitatea cerească pentru care este zidit şi se închide în perspectiva omenească, lumească. Folos şi investiţie cu real câştig este atunci când faci milostenie, te rogi şi posteşti exclusiv pentru Dumnezeu, cu adresă, cu dedicaţie exclusiv cerească. Şi semnul acestei dedicaţii este discreţia totală - a le face în ascuns.

Sfântul Ioan Gură de Aur, neîntrecutul exeget al Scripturilor, identifică aici „cea mai tiranică patimă: dragostea de slava deşartă“. Ea este cu atât mai periculoasă, „furioasă şi nebunească“ cu cât „se naşte în sufletele celor virtuoşi… Uită-te cum Îşi începe Hristos cuvintele Sale! Vorbeşte de această patimă, ca şi cum ar fi vorba de o fiară sălbatică greu de prins şi în stare să rănească pe cel ce nu-i cu mare luare aminte!“ (Ibidem, p. 244) şi dă exemplul milosteniei, rugăciunii şi postului „pentru că mai ales lângă aceste fapte bune stă de obicei lipită patima slavei deşarte“ (Ibidem, p. 244).

Aş atrage atenţia asupra faptului că verdictele Mântuitorului nu suportă nici comentarii, nici clauze. Lucrurile sunt şi rămân aşa cum sunt: faci lucrurile evlaviei spre a fi văzut de oameni, câştigi plata pământească, lumească, omenească, dar pierzi plata cerească a lui Dumnezeu, pierzi veşnicia, pierzi viaţa veşnică, Împărăţia lui Dumnezeu, Îl pierzi pe Însuşi Dumnezeu şi te pierzi şi pe tine însuţi. „…Poate fi, oare, o ticăloşie mai mare? Un om ca acesta este într-o stare mai rea decât un rob; îşi pune pe umeri cea mai cumplită tiranie, îşi vinde cel mai mare bun al său: nobleţea de om şi libertatea. Orice ţi-ar spune cineva, nu poţi auzi nimic din cele ce-ţi sunt de folos, pentru că mintea ţi-i pironită de bani“ (Ibidem, p. 265). Nu este nici un motiv, nici o situaţie specială care să modifice acest verdict.

Pentru a sublinia deşertăciunea investirii în comorile pământeşti ale laudelor oamenilor, Sfântul Ioan ne oferă o imagine extrem de sugestivă. El aseamănă pe cel care face faptele sale bune pentru a fi văzut de oameni cu un actor: „Actorul pare strălucitor atâta vreme cât ţine spectacolul… Când spectacolul s-a terminat, actorii apar în faţa lumii aşa cum sunt. Aşa păţesc şi cei care umblă după slava deşartă, cei care postesc numai de ochii lumii“ (Ibidem, p. 262).

Prin această abordare, Mântuitorul insistă, de asemenea, pe temeiul lăuntric al faptelor şi demontează întemeierea lor exterioară. Acest lucru este valabil şi în relaţiile interumane, dar cu atât mai mult în relaţia cu Dumnezeu. Ceea ce dă conţinut real faptei tale exterioare este gândul care îi dă naştere, o susţine şi o duce la bun sfârşit, nu fapta în sine. Iată, fapta, deşi bună în sine, se dovedeşte păguboasă pentru om, atunci când nu are o motivaţie lăuntrică sănătoasă. Încercând să răspundă dilemei pe care şi-o pun şi mulţi contemporani de-ai noştri, cum este posibil să-ţi poţi ascunde toate faptele de milostenie, Sfântul Ioan precizează: „Poţi face milostenie şi înaintea oamenilor şi să n-o faci spre a fi văzut de ei; şi poţi să n-o faci înaintea oamenilor şi totuşi s-o faci spre a fi văzut de ei. Pentru că nu-i pedepsită sau încununată simpla faptă, ci gândul e încununat... după gând, hotărăşte paguba sau răsplata“. (Ibidem, p. 245). Acelaşi lucru se poate întâmpla şi în cazul rugăciunii: „Dacă intri în cămara ta şi te încui, dar o faci pentru a arăta lumii că te rogi, uşile nu-ţi sunt de nici un folos. Dumnezeu vrea ca atunci când închizi uşile cămării tale, să-ţi închizi uşile inimii înainte de a închide uşile cămării“ (Ibidem, p. 248). De aceea, când facem rugăciunile, atenţia noastră trebuie să fie nu la „înfăţişarea trupului, nici la strigătul vocii, ci la râvna sufletului, să nu le facem cu zgomot, cu strigăte şi cu gândul de a atrage asupra noastră luarea aminte a celor din jur, ci cu toată măsura, cu zdrobire de inimă şi cu lacrimile cele dinlăuntru“ (Ibidem, p. 248).

Mesajul este, cum spune Sfântul Ioan adresat celor care râvnesc la virtuţi, dar el este extrem de actual pentru toţi oamenii, într-o lume care-şi trâmbiţează faptele într-o competiţie furibundă şi nebună pentru a câştiga aprecierea şi interesul celorlalţi.