„Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om de neam mare s-a dus într-o țară îndepărtată ca să-și ia domnie și să se întoarcă. Și, chemând zece slugi ale sale, le-a dat zece mine și a zis către ele:
Sfânta Cruce, revărsare a mântuirii
La mijlocul căii Postului Mare facem un popas de închinare înaintea Sfintei Cruci a Domnului nostru Iisus Hristos, de cugetare şi de împărtăşire din puterea jertfei Sale, pentru ca prin nevoinţele săptămânilor care ne despart de praznicul Paştilor să ne putem uni mai mult cu Mântuitorul în patimile şi moartea Sa, rămânând apoi cu El şi în slăvita Sa Înviere.
Având în vedere eficienţa universală a jertfei lui Hristos, atât în timp, cât şi în spaţiu, despre care vorbește și Sfântul Apostol Pavel (Rom. 3, 25-30), înţelegem că, mai subtil sau mai evident, Crucea este o prezenţă permanentă în istoria mântuirii, chiar de la începuturile ei.
Descoperirea Crucii în evenimentele biblice este de fapt vederea mântuirii prin Hristos, care umple istoria de la un capăt la celălalt. Citind Vechiul Testament în lumina celui Nou, vom zări de multe ori, în semne şi simboluri, Crucea Domnului care eliberează, hrăneşte, dăruieşte biruinţă şi viaţă.
Prefigurări vechi-testamentare
Un tablou ilustrativ este despărţirea Mării Roşii cu toiagul de către Moise, pentru a deschide o cale de scăpare poporului urmărit de armata egipteană (Ieş. 14, 1-31). Inspirată de acest eveniment, la praznicul Înălţării Cinstitei Cruci, Biserica cântă: „Cruce însemnând Moise cu toiagul, Marea Roşie a despărţit-o pentru Israel, cel ce pedestru a trecut”, punând în lumină salvarea şi călăuzirea pe care noul Moise, Iisus Hristos, le dăruieşte poporului Său prin Cruce, în mijlocul unei lumi ameninţătoare şi vrăjmaşe.
Când israeliţii au ajuns la Rafidim, Moise a făcut semnul Crucii de două ori. Prima oară, când a lovit stânca pentru a izvorî apă şi a potoli setea poporului; iar a doua oară, când şi-a ridicat mâinile şi toiagul spre cer, pentru a-i întări pe israeliţi în lupta cu amaleciţii (Ieş. 17, 1-16). Sfântul Grigorie Palama tâlcuieşte că semnul Crucii a fost cel care i-a întărit şi îmbărbătat pe războinicii evrei, iar Teodoret de Cyr vede aici nu doar o prefigurare a semnului Crucii, ci şi a Domnului răstignit.
Moise a preînchipuit acest semn sfânt iarăşi, când a ridicat pe stâlp şarpele de aramă, la care privind israeliţii muşcaţi de şerpii veninoşi se vindecau (Num. 21, 4-9). Dacă textul biblic nu ne oferă o descriere amănunţită a înălţării şarpelui, Sfântul Grigorie, în schimb, afirmă limpede că şarpele a fost aşezat orizontal pe stâlp, formând astfel braţele unei cruci. În plus, în Sfânta Evanghelie de la Ioan, Mântuitorul Iisus Hristos spune că înălţarea şarpelui de aramă este o preînchipuire a propriei Sale răstigniri, prin care va da viaţă celor ce cred în El: „După cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In. 3, 14-15).
În timpul exilului babilonian, semnul Crucii a fost prezent în salvarea miraculoasă a prorocului Daniel şi a celor trei tineri din cuptorul cel cu foc (Dan. 3) şi, iarăşi, a prorocului Daniel din groapa cu lei (Dan. 6). Lipsa detaliilor din text este completată de Sfântul Andrei Criteanul, care afirmă că, în ambele cazuri, sfinţii mărturisitori au primit izbăvirea după ce şi-au ridicat spre cer braţele încrucişate. Imnografia Bisericii conservă aceeaşi tradiţie. Astfel, în această duminică cântăm: „În groapa leilor aruncat fiind oarecând marele între proroci Daniel, mâinile în chipul Crucii întinzându-şi, nevătămat s-a păzit de a fi mâncare lor” (Catavasia a 8-a).
„Toate darurile prin Cruce ne-au strălucit nouă”
Vechiul Testament nu anticipează doar Crucea lui Hristos, ci şi alte evenimente sfinte ale vieţii Sale pământeşti: Naşterea, Patimile, Învierea. Crucea este însă scara preamăririi lui Hristos şi arma prin care l-a înfrânt pe vrăjmaşul cel vechi. El a biruit moartea şi a adus poporul într-o nouă ordine de viaţă, eliberată de legăturile morţii şi ale stricăciunii.
În vremurile dinainte de Hristos, în lipsa luminii Evangheliei, crucea era un simbol al morţii blestemate, deoarece, potrivit cărţii Deuteronomul, „blestemat este înaintea Domnului tot cel spânzurat pe lemn” (21, 23). Dar după jertfa lui Hristos pe Cruce, aceasta a devenit un simbol al biruinţei asupra morţii, al slavei şi al nobleţei. Crucea a fost scoasă de sub spectrul degradării, oprobriului, ticăloşiei şi umilinţei, devenind o expresie a sfinţeniei, binecuvântării, cinstei, slavei şi măreţiei.
Dar cum a fost posibilă această transformare radicală? Desigur, prin Întruparea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu - când „Cuvântul s-a făcut trup” (In. 1, 14) - şi prin răstignirea Lui, prin care El „a murit pentru noi” (Rom. 5, 8), „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte” (Fil. 2, 8) şi „ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem” (Gal. 3, 13). Prin Cruce Hristos Şi-a sfinţit trupul, legătura Sa cu lumea, şi a respins ispitele acestei lumi: plăcerea, împlinirea fără restricţii a dorinţelor, fuga de suferinţă. El nu a părăsit lumea prin Cruce, ci, înlăturând orice urmă de patimă dintre omenitatea Sa şi lume, restabileşte lumea la starea de paradis - un paradis al virtuţii pentru toţi cei care, din dragoste pentru El, acceptă Crucea Sa. În acest sens, Sfântul Pavel spune că prin Crucea Domnului nostru Iisus Hristos „lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume” (Gal. 6, 14), adică Mânuitorul ia cu Sine pe Cruce şi omenirea, şi lumea. Crucea lui Hristos ucide lăcomia şi patimile egoiste din sufletul omului, care pervertesc şi idolatrizează lumea şi, în acelaşi timp, curăţă lumea de vrăjmaşii nevăzuţi care o folosesc ca pe un instrument de ispitire a omului.
Înnoirea lumii prin Cruce este cântată în multe din imnele Bisericii. De pildă: „Toată făptura din stricăciune s-a mântuit, că toate darurile prin Cruce ne-au strălucit nouă”. Precum trupul Domnului a fost sfinţit pe Cruce, la fel se sfinţeşte trupul nostru, relaţia noastră cu cosmosul şi universul însuşi. Primim sfinţire prin puterea lui Hristos, în care Crucea e mereu prezentă, ca o prelungire a atitudinii Sale înţelegătoare, răbdătoare şi neprihănite faţă de lume, care devine un imn de laudă închinat Tatălui, o jertfire către El a tuturor relaţiilor din lume.
Lepădarea de sine, crucea de fiecare zi
De aceea, în Biserică, toate persoanele şi lucrurile se sfinţesc cu ajutorul Crucii. Credincioşii îşi fac semnul Crucii, cerând puterea de a se purta curat faţă de lume. Ei îşi mărturisesc, de asemenea, dorinţa de a se înălţa prin har şi nevoinţă, de a-L slăvi pe Dumnezeu prin toate faptele şi suferinţele lor din lume, şi chiar prin moarte. Prin Cruce se sfinţeşte apa, cu care se stropesc oamenii, hrana, casele, animalele, câmpurile cu roade şi toate darurile închinate lui Dumnezeu. Crucea le sfinţeşte pe toate, făcându-le transparente pentru Dumnezeu şi consacrându-le Lui.
Domnul Hristos însoţeşte purtarea crucii cu lepădarea de sine. Aceasta din urmă, după învăţătura Părinţilor, este omorârea voii proprii. Pe această linie, Sfântul Pavel ne îndeamnă „să nu căutăm plăcerea noastră, ci fiecare să caute să placă aproapelui său, la ce este bine, spre zidire” (Rom. 15, 2). Modelul nostru, şi în lepădarea de sine, ca şi în purtarea crucii, este Domnul Iisus Hristos, Care „n-a căutat plăcerea Sa”, ci a purtat ocările hulitorilor lui Dumnezeu (Rom. 15, 3). Omul care s-a lepădat de sine pune binele aproapelui şi, mai ales, poruncile lui Dumnezeu în faţa propriilor sale dorinţe. Pentru Părinţii filocalici crucea şi lepădarea de sine înseamnă moartea patimilor din om şi învierea minţii sale: „Ce cruce spune (Domnul) să purtăm, se întreabă Cuviosul Isaia Pustnicul, dacă nu ca mintea să privegheze totdeauna şi să stăruie în virtuţi, ca să nu se coboare de pe cruce, adică din înfrânarea de patimi, până nu le taie pe ele şi învie nebiruită?”