Sfântul Apostol Toma şi a zecea Fericire

Credinţa este a zecea Fericire care asigură consistenţă celorlalte nouă virtuţi care se înscriu în perspectiva fericirii eterne. De existenţa ei în conştiinţa Apostolilor Mântuitorul S-a interesat în mod deosebit, garantând fericirea tuturor celor care vor crede în El, chiar dacă nu vor fi avut şansa să-L vadă ca Toma şi ca ceilalţi Apostoli, dar au crezut prin mărturia lor.

La începutul acti­vi­tăţii Sale publice, Mân­tuitorul a surprins pe mulţi. Şi nu numai în bine, dimpotrivă. Unii, până şi rudele Sale, necrezând în El (Ioan 7, 5), ,,socoteau că şi-a ieşit din fire (Marcu 3, 21) şi ,,se sminteau întru El“ (Matei 13, 57; Luca 6, 3). Iar concitadi­nii Săi au ajuns până într-atât, încât să-L arunce de pe sprân­ceana muntelui (Lc. 6, 29).

Situaţia s-a schimbat pe durata celor trei ani de activitate publică: oamenii au constatat că nimeni nu vorbea ca Iisus şi nimeni nu făcea faptele minunate pe care le săvârşea El. Chiar dacă nu toţi care L-au cunoscut îl simpatizau, existau destul de mulţi care L-au urmat. Dintre aceştia, unii au fost aleşi ,,uce­nici“ de El Însuşi. Trimişi la pro­po­văduire, ei s-au întors măr­tu­ri­sind că chiar demonii se su­pu­neau în numele Lui. Fie că-L iu­beau, fie că nu, oamenii  nu pu­teau fi indiferenţi la numele şi la persoana Profetului din Na­za­ret. Atitudinea rudelor Mân­tui­to­rului s-a schimbat şi ea. De la necredinţa în El, rudele Sale au început să-L însoţească, alături de persoane din protipendada so­cietăţii, cum ar fi Ioana, soţia lui Uza, administratorul palatului lui Irod, alături de cei vindecaţi, de curioşi şi chiar de cei care-L urau şi-I căutau mereu pricină. Persoana Mântuitorului era deja de notorietate publică şi toţi presimţeau că ceva  urma să se întâmple.

Aşa se face că, în cel de-al treilea an de activitate publică, odată cu ultima Sa intrare în Ie­ru­­salim, Mântuitorul era în­soţit de multă lume, chiar de rudele Sale, câştigate pentru mesajul Său şi curioase ele însele cu pri­vire la ceea ce avea să urmeze. Între cei care mer­geau cu El spre Ierusalim se găsea Sfânta Sa Maică, veri­şoara acesteia, Maria, unchiul dinspre Iosif, Cleopa, şi soţia acestuia Maria, verii Săi, Iacob, Iuda şi Iosif, Sa­lo­meea, cu fiii săi, Apostolii Iacov şi Ioan. Probabil şi alte rude ale căror nume nu sunt menţionate de Evanghelii, ală­turi de ceilalţi ucenici şi  de mul­ţimile de oameni care aşteptau un eveniment cu totul aparte. Iisus  nu le promisese, de fapt, nimic în afara Împărăţiei ce­rurilor, dar ai cărei cetăţeni nu aveau să devină chiar atunci.

Pe toţi i-a surprins vestea Învierii, dar şi modul în care se făcea dovada ei

Le prezisese însă pătimirea şi moartea Sa, ceea ce nici ucenicii, nici rudele nu le puteau înţelege. Nu le puteau concepe. De aceea, fiii lui Zevedei, apropiindu-se de El, L-au rugat să le acorde locuri de cinste în noua Lui Împărăţie. În acelaşi sens avea să intervină pe lângă Iisus şi mama acestora. Probabil, ca să grăbească eventuala schimbare socială aşteptată, Iuda a aranjat arestarea, cu urmările care au dus la Pă­ti­mi­rea şi moartea reală şi umilitoare pe Cruce. Nimeni nu a putut opri asasinatul şi nimeni nu a pus la îndoială moartea fizică a lui Iisus.

De aceea vestea Învierii din morţi a surprins pe toţi. I-a surprins vestea însăşi, dar şi modul în care se făcea dovada ei. Mor­mântul gol, iar Iisus ni­căieri! Îngerii la mormânt, spunând femeilor ceva de neînţeles! Giul­giurile cu care fusese înfăşurat trupul Mântuitorului şi mah­rama care-I acoperise capul erau ră­mase goale în mormânt! Ară­tarea lui Iisus viu femeilor pur­tătoare de mir le înspăi­mântă, Maria Magdalena Îl confundă cu gră­dinarul, înainte să-L recu­noască! Atunci când femeile măr­turisesc ucenicilor Învierea, aceştia nu le-au dat nici o cre­zare! Petru şi Ioan, venind la mor­mânt, au rămas miraţi de cele petrecute! Ce înviere să fie aceea în care Iisus S-a arătat lui Luca şi Cleopa, ca după aceea să dispară? Ucenicii văzuseră ,,în­vierile“ săvârşite de Iisus. Cei înviaţi nu dis­pă­reau. Ce înviere să fie aceasta? Era o mare taină, de­sigur. Pentru aceasta ucenici­lor nu le venea să creadă, ui­miţi de felul acestei Învieri. Nu erau obişnuiţi cu aşa ceva. De aceea, Mân­tui­torul li se arată la zece dintre Apostolii Săi chiar în seara zilei în care a înviat, încredinţându-i de realitatea şi de specificitatea Învierii Sale. Nefiind cu ei, Apostolul Toma a rămas în aceeaşi stare de confuzie şi uimire. Poate şi frustrat, cu sentimentul vreunei vinovăţii că nu avusese parte de vederea Învăţătorului lor înviat.

De aceea, după opt zile, Mântuitorul se arată din nou Apostolilor, cu ei fiind şi Toma. Pe acesta îl îndeamnă să pună mâna sa în coasta Lui rănită şi degetele în semnul cuielor, adăugând: ,,Şi nu fi necredincios, ci credincios!“

Nu pot vedea slava Trupului înviat al Mântuitorului decât ochii pregătiţi

În limba greacă, pentru anumite timpuri şi moduri, în locul verbului Ɛɩμɩ (sunt) se fo­lo­seş­te verbul ɣɩɣνομαɩ, care, iniţial, înseamnă „a deveni“. În textul grecesc al Evangheliei după Sfântul Ioan se foloseşte im­pe­ra­­tivul de la acest verb (Γɩνοʋ). Această formă verbală dă posibilitatea ca cele de mai sus să fie traduse şi în forma: „Să nu devii/Să  nu ajungi necredincios, ci credincios!“

Ştim că Mântuitorul Hristos a insistat ca oamenii să creadă în El şi în Cel care L-a trimis (Ioan 12, 44; Ioan 14, 1), să ia act, cu alte cuvinte, de ceea ce Dumnezeu a făcut şi face pentru ei şi să-I dea crezare, încât să intre într-o relaţie de fidelitate cu Dumnezeu Însuşi, ca Persoană percepută în  maximă proximitate de ei. În acest sens s-a arătat Iisus ucenicilor după ce a înviat din morţi.

El se arată şi dispare nu pentru că s-ar ascunde de ucenici, ci pentru că aceasta este starea firească a trupului Său înviat. Nu pot vedea slava Trupului înviat al Mân­tui­torului decât cu ochii pregătiţi în mod adecvat pentru asemenea vedere. Ară­tările şi retragerile intră în ico­nomia unei pedagogii a sti­mu­lării pre­gătirii ucenicilor pentru continua vedere a slavei lui Dum­nezeu. Dumnezeu nu se ascunde, nu fuge, ci ni se desco­peră cât să ne stimuleze capa­citatea noastră activă de a-L vedea, de a-L recunoaşte (I Timotei 2, 4).

Mântuitorul S-a arătat lui Toma nu spre a-i reproşa necre­dinţa. Acesta nu se comportase diferit de cum se comportaseră şi ceilalţi ucenici. Nici aceia n-au crezut până ce n-au văzut. Mântuitorul i S-a arătat în mod special lui Toma ca acesta să nu devină/ajungă ne­cre­­dincios, pentru că ar fi fost/ar fi ajuns un  nefericit. Cum să fii fericit neavând nici un crez, ştiind că eşti singur, că nu aparţii, că nu eşti al nimănui?

Două sunt căile prin care omul poate deveni credincios: dând crezare celor demni de a fi crezuţi şi prin încredinţarea şi experienţa directă. Atât una, cât şi cealaltă cale sunt corecte. Sau una o poate însoţi pe cealaltă (după ce ai crezut prin mărturia altora, poţi să ai tu parte de experienţe tainice directe care-ţi vor întări credinţa). Important este ca omul să creadă, adică să intre în relaţie cu un Dumnezeu viu, nu cu unul memorial, de care doar să ne aducem aminte. În slăbiciunea lor omenească, Toma şi ceilalţi ucenici ar fi riscat o asemenea credinţă. Mântuitorul nu i-a lăsat însă să rămână la un asemenea nivel. Le-a oferit toate cele  necesare ca ei să creadă şi să devină vrednici de crezare, încât să fie şi să devină realmente fericiţi cei care, pe seama mărturiei Apos­tolilor, vor crede, chiar dacă  în viaţa lor istorică nu-L vor vedea pe Hristos Cel înviat. ,,Fericiţi cei care, nevăzând (cele văzute de Apostoli), au crezut“ (Ioan 20, 29), încheie Mântuitorul dialogul cu Toma, după ce acesta, văzându-L, se încredinţase că în Iisus Cel înviat este Domnul şi Dumnezeul său.

La începutul activităţii Sale publice, Mântuitorul proclamase cele nouă Fericiri ca un fel de pandant nou-testamentar la cele Zece Porunci date de Dumnezeu prin Moise pe Muntele Sinai. Şi unele, şi celelalte valabile pentru creştini. Fericirile semna­lează că participarea la Îm­pă­ră­ţia lui Dumnezeu va fi posibilă prin virtuţi cum ar fi: smerenia şi acceptarea de a fi umilit pe nedrept, plânsul pentru păcate, blândeţea, simţul dreptăţii şi înfăptuirea acesteia, milostenia, curăţirea de patimi şi pacea. Toate aceste performanţe individuale vor rămâne însă candele nea­prinse dacă nu vor fi ,,aprinse“ de credinţă, de perce­perea evidenţei inefabile în preajma ta şi în propria ta conştiinţă a lui Hristos Cel viu, şi nu a unei personalităţi care a rămas undeva în istoria lumii.