Pornind de la cuvintele Preafericitului Părinte Patriarh Daniel că „fiecare om poate deveni mâinile iubirii milostive a lui Dumnezeu prin care lucrează în lume ca să ridice și să vindece pe cei răniți
Sfântul Apostol Toma şi a zecea Fericire
Credinţa este a zecea Fericire care asigură consistenţă celorlalte nouă virtuţi care se înscriu în perspectiva fericirii eterne. De existenţa ei în conştiinţa Apostolilor Mântuitorul S-a interesat în mod deosebit, garantând fericirea tuturor celor care vor crede în El, chiar dacă nu vor fi avut şansa să-L vadă ca Toma şi ca ceilalţi Apostoli, dar au crezut prin mărturia lor.
La începutul activităţii Sale publice, Mântuitorul a surprins pe mulţi. Şi nu numai în bine, dimpotrivă. Unii, până şi rudele Sale, necrezând în El (Ioan 7, 5), ,,socoteau că şi-a ieşit din fire (Marcu 3, 21) şi ,,se sminteau întru El“ (Matei 13, 57; Luca 6, 3). Iar concitadinii Săi au ajuns până într-atât, încât să-L arunce de pe sprânceana muntelui (Lc. 6, 29).
Situaţia s-a schimbat pe durata celor trei ani de activitate publică: oamenii au constatat că nimeni nu vorbea ca Iisus şi nimeni nu făcea faptele minunate pe care le săvârşea El. Chiar dacă nu toţi care L-au cunoscut îl simpatizau, existau destul de mulţi care L-au urmat. Dintre aceştia, unii au fost aleşi ,,ucenici“ de El Însuşi. Trimişi la propovăduire, ei s-au întors mărturisind că chiar demonii se supuneau în numele Lui. Fie că-L iubeau, fie că nu, oamenii nu puteau fi indiferenţi la numele şi la persoana Profetului din Nazaret. Atitudinea rudelor Mântuitorului s-a schimbat şi ea. De la necredinţa în El, rudele Sale au început să-L însoţească, alături de persoane din protipendada societăţii, cum ar fi Ioana, soţia lui Uza, administratorul palatului lui Irod, alături de cei vindecaţi, de curioşi şi chiar de cei care-L urau şi-I căutau mereu pricină. Persoana Mântuitorului era deja de notorietate publică şi toţi presimţeau că ceva urma să se întâmple.
Aşa se face că, în cel de-al treilea an de activitate publică, odată cu ultima Sa intrare în Ierusalim, Mântuitorul era însoţit de multă lume, chiar de rudele Sale, câştigate pentru mesajul Său şi curioase ele însele cu privire la ceea ce avea să urmeze. Între cei care mergeau cu El spre Ierusalim se găsea Sfânta Sa Maică, verişoara acesteia, Maria, unchiul dinspre Iosif, Cleopa, şi soţia acestuia Maria, verii Săi, Iacob, Iuda şi Iosif, Salomeea, cu fiii săi, Apostolii Iacov şi Ioan. Probabil şi alte rude ale căror nume nu sunt menţionate de Evanghelii, alături de ceilalţi ucenici şi de mulţimile de oameni care aşteptau un eveniment cu totul aparte. Iisus nu le promisese, de fapt, nimic în afara Împărăţiei cerurilor, dar ai cărei cetăţeni nu aveau să devină chiar atunci.
Pe toţi i-a surprins vestea Învierii, dar şi modul în care se făcea dovada ei
Le prezisese însă pătimirea şi moartea Sa, ceea ce nici ucenicii, nici rudele nu le puteau înţelege. Nu le puteau concepe. De aceea, fiii lui Zevedei, apropiindu-se de El, L-au rugat să le acorde locuri de cinste în noua Lui Împărăţie. În acelaşi sens avea să intervină pe lângă Iisus şi mama acestora. Probabil, ca să grăbească eventuala schimbare socială aşteptată, Iuda a aranjat arestarea, cu urmările care au dus la Pătimirea şi moartea reală şi umilitoare pe Cruce. Nimeni nu a putut opri asasinatul şi nimeni nu a pus la îndoială moartea fizică a lui Iisus.
De aceea vestea Învierii din morţi a surprins pe toţi. I-a surprins vestea însăşi, dar şi modul în care se făcea dovada ei. Mormântul gol, iar Iisus nicăieri! Îngerii la mormânt, spunând femeilor ceva de neînţeles! Giulgiurile cu care fusese înfăşurat trupul Mântuitorului şi mahrama care-I acoperise capul erau rămase goale în mormânt! Arătarea lui Iisus viu femeilor purtătoare de mir le înspăimântă, Maria Magdalena Îl confundă cu grădinarul, înainte să-L recunoască! Atunci când femeile mărturisesc ucenicilor Învierea, aceştia nu le-au dat nici o crezare! Petru şi Ioan, venind la mormânt, au rămas miraţi de cele petrecute! Ce înviere să fie aceea în care Iisus S-a arătat lui Luca şi Cleopa, ca după aceea să dispară? Ucenicii văzuseră ,,învierile“ săvârşite de Iisus. Cei înviaţi nu dispăreau. Ce înviere să fie aceasta? Era o mare taină, desigur. Pentru aceasta ucenicilor nu le venea să creadă, uimiţi de felul acestei Învieri. Nu erau obişnuiţi cu aşa ceva. De aceea, Mântuitorul li se arată la zece dintre Apostolii Săi chiar în seara zilei în care a înviat, încredinţându-i de realitatea şi de specificitatea Învierii Sale. Nefiind cu ei, Apostolul Toma a rămas în aceeaşi stare de confuzie şi uimire. Poate şi frustrat, cu sentimentul vreunei vinovăţii că nu avusese parte de vederea Învăţătorului lor înviat.
De aceea, după opt zile, Mântuitorul se arată din nou Apostolilor, cu ei fiind şi Toma. Pe acesta îl îndeamnă să pună mâna sa în coasta Lui rănită şi degetele în semnul cuielor, adăugând: ,,Şi nu fi necredincios, ci credincios!“
Nu pot vedea slava Trupului înviat al Mântuitorului decât ochii pregătiţi
În limba greacă, pentru anumite timpuri şi moduri, în locul verbului Ɛɩμɩ (sunt) se foloseşte verbul ɣɩɣνομαɩ, care, iniţial, înseamnă „a deveni“. În textul grecesc al Evangheliei după Sfântul Ioan se foloseşte imperativul de la acest verb (Γɩνοʋ). Această formă verbală dă posibilitatea ca cele de mai sus să fie traduse şi în forma: „Să nu devii/Să nu ajungi necredincios, ci credincios!“
Ştim că Mântuitorul Hristos a insistat ca oamenii să creadă în El şi în Cel care L-a trimis (Ioan 12, 44; Ioan 14, 1), să ia act, cu alte cuvinte, de ceea ce Dumnezeu a făcut şi face pentru ei şi să-I dea crezare, încât să intre într-o relaţie de fidelitate cu Dumnezeu Însuşi, ca Persoană percepută în maximă proximitate de ei. În acest sens s-a arătat Iisus ucenicilor după ce a înviat din morţi.
El se arată şi dispare nu pentru că s-ar ascunde de ucenici, ci pentru că aceasta este starea firească a trupului Său înviat. Nu pot vedea slava Trupului înviat al Mântuitorului decât cu ochii pregătiţi în mod adecvat pentru asemenea vedere. Arătările şi retragerile intră în iconomia unei pedagogii a stimulării pregătirii ucenicilor pentru continua vedere a slavei lui Dumnezeu. Dumnezeu nu se ascunde, nu fuge, ci ni se descoperă cât să ne stimuleze capacitatea noastră activă de a-L vedea, de a-L recunoaşte (I Timotei 2, 4).
Mântuitorul S-a arătat lui Toma nu spre a-i reproşa necredinţa. Acesta nu se comportase diferit de cum se comportaseră şi ceilalţi ucenici. Nici aceia n-au crezut până ce n-au văzut. Mântuitorul i S-a arătat în mod special lui Toma ca acesta să nu devină/ajungă necredincios, pentru că ar fi fost/ar fi ajuns un nefericit. Cum să fii fericit neavând nici un crez, ştiind că eşti singur, că nu aparţii, că nu eşti al nimănui?
Două sunt căile prin care omul poate deveni credincios: dând crezare celor demni de a fi crezuţi şi prin încredinţarea şi experienţa directă. Atât una, cât şi cealaltă cale sunt corecte. Sau una o poate însoţi pe cealaltă (după ce ai crezut prin mărturia altora, poţi să ai tu parte de experienţe tainice directe care-ţi vor întări credinţa). Important este ca omul să creadă, adică să intre în relaţie cu un Dumnezeu viu, nu cu unul memorial, de care doar să ne aducem aminte. În slăbiciunea lor omenească, Toma şi ceilalţi ucenici ar fi riscat o asemenea credinţă. Mântuitorul nu i-a lăsat însă să rămână la un asemenea nivel. Le-a oferit toate cele necesare ca ei să creadă şi să devină vrednici de crezare, încât să fie şi să devină realmente fericiţi cei care, pe seama mărturiei Apostolilor, vor crede, chiar dacă în viaţa lor istorică nu-L vor vedea pe Hristos Cel înviat. ,,Fericiţi cei care, nevăzând (cele văzute de Apostoli), au crezut“ (Ioan 20, 29), încheie Mântuitorul dialogul cu Toma, după ce acesta, văzându-L, se încredinţase că în Iisus Cel înviat este Domnul şi Dumnezeul său.
La începutul activităţii Sale publice, Mântuitorul proclamase cele nouă Fericiri ca un fel de pandant nou-testamentar la cele Zece Porunci date de Dumnezeu prin Moise pe Muntele Sinai. Şi unele, şi celelalte valabile pentru creştini. Fericirile semnalează că participarea la Împărăţia lui Dumnezeu va fi posibilă prin virtuţi cum ar fi: smerenia şi acceptarea de a fi umilit pe nedrept, plânsul pentru păcate, blândeţea, simţul dreptăţii şi înfăptuirea acesteia, milostenia, curăţirea de patimi şi pacea. Toate aceste performanţe individuale vor rămâne însă candele neaprinse dacă nu vor fi ,,aprinse“ de credinţă, de perceperea evidenţei inefabile în preajma ta şi în propria ta conştiinţă a lui Hristos Cel viu, şi nu a unei personalităţi care a rămas undeva în istoria lumii.