Teologia între ştiinţă şi harismă

Teologia ortodoxă, după mărturia patristică, prezintă un dublu aspect: pe de o parte, aspectul ei harismatic ca împărtăşire de Dumnezeu prin har, iar pe de altă parte, aspectul ştiinţific sau academic ca mărturie a acestei împărtăşiri.

Cele două dimensiuni nu trebuie separate, căci orice despărţire între experienţă şi cuvânt, între Biserică şi catedră, între minte şi inimă devine păgubitoare.

Teologia ortodoxă în secolul al XX-lea

Teologia ortodoxă în dimensiunea ei academică a debutat stângaci în modernitate, odată cu integrarea ei în învăţământul de stat, datorită cuceririi acesteia de către instrumentarul metodei ştiinţifice utilizat şi propus în spaţiul teologiei occidentale. Teologia ortodoxă a ultimelor veacuri a fost, aşadar, permanent tributară mijloacelor şi metodelor de teologhisire, nespecifice sieşi, ci împrumutate din spaţiul romano-catolic, stare de fapt pe care un teolog contemporan o definea sugestiv ca pe "captivitatea babilonică a teologiei ortodoxe" (Georges Florovsky). În această situaţie, teologia academică, "sedusă" de metodologii obiective şi poate complexată în raporturile ei cu ştiinţele mai mult sau mai puţin exacte, s-a rupt de experienţa şi viaţa liturgico-duhovnicească, transformându-şi discursul într-unul raţionalist, scolastic, arid şi ineficient aceleiaşi vieţi a Bisericii care pulsa ortodox. "S-a creat astfel o stare de acută discrepanţă între teologia academică scolastică şi moralistă a facultăţilor, pe de o parte, şi viaţa populară, respectiv tradiţia liturgică şi mistică proprie Ortodoxiei încă din epoca patristică şi bizantină pe de altă parte" (Ioan I. Ică jr). Revenirea teologiei academice la modelul patristic şi autentic de teologhisire s-a concretizat în urma apelului insistent al părintelui Georges Florovsky (1893-1979) la primul Congres Internaţional al Teologilor Ortodocşi de la Atena din anul 1936, propunând întoarcerea la Părinţii Bisericii, la asumarea lor creativă, la inculturarea acestora şi dezvoltarea unei teologii înrădăcinate în spiritualitate specifică Răsăritului creştin, care să se înscrie în prelungirea gândirii şi experienţei eclesiale patristice şi care să fie în acest sens eficientă pentru viaţa Bisericii. După cum mărturiseşte părintele Ioan I. Ică jr, efortul de revenire la Tradiţia autentică a Bisericii Ortodoxe s-a concretizat pe trei paliere principale: în primul rând pe un plan istoric-patristic-eclesiologic (reprezentat de George Florovsky şi John Meyendorff), un al doilea rând pe un plan mistic-palamit-filocalic (Vladimir Lossky, Dumitru Stăniloae şi Ioannis Romanidis) şi pe un al treilea plan euharistic-liturgic-eclesiologic (Nikolai Afanasiev, Alexander Schmemann şi Ioannis Zizioulas).

Teologia autentică

"Sinteza neopatristică", elan teologic care, aşa cum aminteam, îşi propunea recuperarea metodei şi instrumentarului autentice de teologhisire, specifice şi proprii spaţiului teologic răsăritean, reînnoind discursul său prin întoarcerea la Părinţii Bisericii, nu a însemnat o condamnare a aspectului ştiinţific sau academic al teologiei, ci numai o denunţare a ruperii acesteia de dimensiunea harismatică, liturgică. Teologia îmbrăţişează deopotrivă ambele aspecte sau, cu alte cuvinte, ea rezultă din împreuna conjugare a teologiei harismatice cu teologia ştiinţifică sau academică, a lui lex orandi cu lex credendi.

Biserica are o gnoseologie foarte clar conturată, în care face aceeaşi distincţie ca şi Sfinţii Părinţi între adevăr în sine şi discursul despre adevăr: "Căci nu în cuvinte, ci în lucruri stau adevărul şi buna noastră credinţă, după cum spune Sfântul Grigorie Teologul. Eu ţin pledoarie despre dogme şi despre lucruri. Pentru dogme şi lucruri mă lupt. Şi dacă cineva este de acord cu mine în ceea ce priveşte lucrurile, în privinţa denumirilor nu mă deosebesc" (Sfântul Grigorie Palama). Prin urmare, gânditorii creştini au sesizat faptul că la adevăr omul participă, se cuminecă de el, face experienţa acestuia, ceea ce ar corespunde aspectului harismatic al teologiei, căci împărtăşirea de Dumnezeu este un dar al Duhului Sfânt. Cunoaşterea pe care o are omul cu privire la Dumnezeu este una nemijlocită, realizându-se prin vederea lui Dumnezeu. În teologia ortodoxă, fundamentată pe distincţia fiinţă şi energie, centrală este experienţa sau trăirea lui Dumnezeu, simţirea Acestuia: "Cercetarea, interpretarea, cunoaşterea şi descrierea acestor realităţi constituie ştiinţa. Astfel, avem teologia ştiinţifică, care este prin natura ei consecutivă" (Nikos Matsoukas).

Paradigma autentică a teologhisirii este îmbinarea armonioasă dintre teologia harismatică şi teologia ştiinţifică. Teologia academică legată de împărtăşirea eclesială de Dumnezeu este absolut necesară comunităţii creştine. Nefiind dublată de dimensiunea liturgico-duhovnicească, ea devine sterilă, speculaţie gratuită, spectacol intelectual. Teologia academică trebuie să-şi aibă izvorul în teologia harismatică. Pe de altă parte, o viaţă morală sau mistică fără cunoaşterea corectă a Tradiţiei Bisericii şi a principalelor adevăruri de credinţă poate degenera în obscurantisme şi misticisme bolnăvicioase. Nu putem înlătura aspectul ştiinţific al teologiei, căci în asemenea situaţii teologia ar deveni un discurs ghetoizat. Caracterul ştiinţific al teologiei permite totodată acesteia manifestarea vocaţiei Bisericii prin dialogul acesteia cu societatea şi cultura. "Ştiinţificitatea teologiei slujeşte la depăşirea neînţelegerilor, a prejudecăţilor, a exagerărilor şi a abuzurilor sau, mai bine zis, ajută ca acestea să nu se nască. Dacă nu vom reuşi să îmbinăm cele două tradiţii ale teologhisirii, atunci vom trăda adevărata teologie, care este în acelaşi timp vorbire cu şi despre Dumnezeu. Putem excela în una din tradiţii sau în cealaltă, dar niciodată una nu este posibilă fără cealaltă." Fără această dimensiune academică, mărturisea un teolog român, Evanghelia nu coboară pe pământ, nu devine accesibilă omului, iar fără dimensiunea harismatică, ştiinţa teologică nu urcă la cer. Teologia ştiinţifică, dublată de aspectul harismatic, evită idolatrizarea definiţiilor şi conceptelor. "Teologul trebuie să participe la această rugăciune şi la viaţa Bisericii, căci teologia vrea să cunoască pe Dumnezeu din experienţa lucrării Lui mântuitoare asupra oamenilor. Dar nu o va cunoaşte dacă nu intră într-un raport personal de dragoste cu Dumnezeu şi cu credincioşii, prin rugăciune. Deci, şi mai mult e teolog cel ce se roagă cu ceilalţi membri ai Bisericii", iar o teologie ruptă de aspectul liturgico-eclesial "este păgubitoare, căci se fixează în formulele unui sistem trecut şi împiedică orice înviorare spirituală şi orice progres duhovnicesc" (pr. Dumitru Stăniloae).

Purificare de patimi în vederea teologhisirii

Teologia este darul lui Dumnezeu către om, dar acest lucru presupune pregătirea ascetică a persoanei umane pentru împărtăşirea de Dumnezeu. Teologia nu se poate face în afara angajării omului pe calea sfinţeniei. Teologia este apropiere de Dumnezeu, gustare din Dumnezeu. Nimeni nu se poate apropia de Dumnezeu fiind în păcat. Cuviosul Nichita Stithatul considera că a cunoaşte pe Dumnezeu prin rugăciune înseamnă, de fapt, a fi cunoscut de Dumnezeu şi a ne fi recunoscute eforturile noastre, pe care Dumnezeu le încununează cu descoperirea şi cunoştinţa tainelor Sale, mai presus de fire. Spiritualitatea răsăriteană nu se poate confunda cu alt sistem gnoseologic datorită insistenţei asupra elementului ascetic în problema cunoaşterii lui Dumnezeu. Progresul pe drumul cunoaşterii este dat de progresul în viaţa duhovnicească. Proiectul ascetic derulat de veacuri în Biserica Răsăriteană a înscris în pagini filocalice faptul că devenirile esenţiale ale omului, metodologic, comportă trei etape: purificarea ca debarasare de patimi şi reaşezarea în normalul virtuţilor, iluminarea ca instalare într-o gnoseologie "de vârf" şi desăvârşirea. În spiritualitatea ortodoxă, problema cunoaşterii cuprinde persoana umană în întregimea ei. Pentru a se cumineca din Dumnezeu într-un ospăţ al cunoaşterii, omul trebuie să păşească pe drumul nevoinţelor duhovniceşti, al ascezei şi al pocăinţei. Păcatul şi patimile îl ţin pe om la distanţă de Dumnezeu şi "nimic nu este mai vrednic de plâns ca o minte care, stând în afara lui Dumnezeu, vorbeşte despre Dumnezeu". Igiena spirituală a omului îl aşază pe om pe drumul cunoaşterii, şi trăind în Dumnezeu vede totul "cu mintea lui Hristos", de la altitudini dumnezeieşti, prin "ochii lui Dumnezeu".