Valoarea ermineutică a Înălțării Domnului cu trupul la cer

Taina Dumnezeu-Omului Iisus Hristos se adân­cește și mai mult odată cu evenimentul Înălțării Sale la ceruri după Învierea din morți. Prin această plecare, Învierea nu mai e o realitate ce  poate fi experimentată cu simțurile trupești așa cum au făcut-o odată Toma sau ceilalți care L-au văzut fizic pe Domnul Hristos trecut prin moarte și înviat. De asemenea, și cronologia diferită a Înălțării ne aruncă pe terenul credinței acceptate nu prin logică, ci prin atingerea transformatoare a Duhului Sfânt.

Înălțarea Domnul Iisus Hristos este evenimentul care plasează parcă comunitatea credincioșilor pe nisipuri mișcătoare. În absența fizică a Fiului lui Dumnezeu întrupat, mort și înviat, ucenicii trebuie să proclame Evanghelia Împărăției cerurilor într-o lume ostilă, și o fac cu mare succes și cu binecuvântare de la Dumnezeu, astfel încât comunitatea celor care credeau a crescut și s-a întărit.

Înălțarea este consemnată de Sfântul Evanghelist Luca în Evanghelia sa, precum și în cartea Faptele Apostolilor. El prezintă două cronologii care nu sunt în concor­danță absolută. În Evanghelie plasează Înălțarea imediat după Înviere, în aceeași zi (Luca 24, 50-51). Evanghelistul spune că Domnul Iisus înviat S-a arătat în mijlocul ucenicilor Săi, i-a încredinţat de Învierea Sa, înlăturându-le orice urmă de îndoială: „Pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine că am…” Apoi, Domnul i-a dus afară pe ucenici spre Betania şi, „ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer”. Tot Evanghelistul Luca scrie în capitolul 1, din cartea Faptele Apostolilor, că Mântuitorul „S-a şi înfăţişat pe Sine viu după patima Sa prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile şi vorbind cele despre Împărăţia lui Dumnezeu”. În această ultimă relatare avem exprimată învăţătura adoptată şi mărturisită de Biserică că Înălţarea Domnului a avut loc la patruzeci de zile după Paşti, când Domnul, în repetate arătări, i-a încredinţat pe Apostoli de realitatea Învierii.

Aceste două consemnări nu trebuie privite ca fiind în opoziție. Evanghelistul nu a greșit nici când a arătat că Înălțarea a avut loc în ziua Învierii, nici când a plasat acest eveniment la 40 de zile de la Înviere.

Din punct de vedere teologic, înălțarea „în sânurile dumnezeirii” a firii umane asumate de Fiul lui Dumnezeu întrupat a avut loc la Înviere, când Hristos S-a înălțat cu trupul peste iad şi peste moarte. Învierea ne-a deschis comuniunea deplină cu Dumnezeu și posibilitatea sfințirii și îndumnezeirii omenității. De aceea, este corect să spunem că Înălțarea lui Hristos ca om la Dumnezeu a avut loc la Înviere, și că în acest mare eveniment s-a pus începutul îndumnezeirii firii umane. Efectele Învierii Domnului au fost imediate pentru omenitate. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Văzut-ai cât de strălucită este biruința Învierii? Pentru Învierea aceasta nenumărate bunătăți ni s-au adus nouă, pentru Învierea aceasta amăgirea dracilor s-a pierdut; pentru Învierea aceasta luăm în râs moartea; pentru Învierea aceasta trecem cu vederea viața aceasta de acum; pentru Învierea aceasta către pofta celor ce vor să fie ne sârguim; pentru Învie­rea aceasta, deși suntem înfășurați cu trup, ne vom afla cu nimic mai prejos decât cei fără de trupuri, dacă vom voi”.

Pe de altă parte, iconomia Învierii presupunea o pregătire treptată a umanității pentru a primi darurile Duhului Sfânt, harul sfințitor și îndumnezeitor. Din perspectiva umanității lui Hristos, precum și a limitărilor firii umane a Apostolilor și ucenicilor Domnului, aceștia trebuiau să treacă printr-o perioadă de 40 de zile în care credința în Învierea Domnului să fie consolidată prin arătările Mântuitorului, transmiterea învă­ță­turilor ultimative, dar și pentru primirea Duhului Sfânt. De aceea, Sfântul Apostol Luca spune în Faptele Apostolilor că Domnul „S-a şi înfăţişat pe Sine viu după patima Sa prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile”. Această perioadă de patruzeci de zile, pe care o întâlnim și când Mântuitorul a postit în pustiul Iudeei după primirea botezului de la Prorocul Ioan la Iordan, arată un reper de timp stabilit de Dumnezeu pentru om în care să se pregătească pentru primirea Duhului Sfânt sau pentru o viitoare lucrare sfințitoare și misionară. De aceea, Biserica a păstrat perioada de 40 de zile de post sau de curățire cultică.

Mântuitorul arată că există o condiționare între Înălțarea Sa cu trupul la cer și venirea Duhului Sfânt peste Apostoli și constituirea Bisericii ca adunare sau sinaxă a celor plini de Duhul Sfânt și care cred și propovăduiesc Evanghelia.  Domnul Hristos spune în acest sens: „Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi” (Iona 16, 7).

Sfântul Dumitru Stăniloae spune că Înălțarea Domnului Hristos cu trupul la cer este „suprema îndumnezeire a firii umane” . Numai după împlinirea acestei etape, firea umană a Apostolilor și a viitorilor membri ai Bisericii putea să primească harul Duhului Sfânt.

Perioada de 40 de zile pe care Domnul Hristos o petrece cu trupul înviat în lume ne oferă indicii și asupra viitoarei lucrări a Duhului Sfânt. Mântuitorul după Înviere le recapitulează Apostolilor porunca iubirii și a îndemnului de a-i boteza pe cei care vor crede, dar nu mai le reamintește Evanghelia în amănunt. Acest lucru se explică prin faptul că Duhul Sfânt le va descoperi Apostolilor la nivelul înțelegerii adâncul învăță­tu­rilor Evangheliei Domnului Hristos.

Părintele prof. dr. Constantin Coman, în lucrarea „Erminia Duhului”, spune: „Mântuitorul Hristos, cu puțin înainte de patimile Sale şi de încheierea activităţii Sale publice, le făgăduieşte ucenicilor că le va trimite un alt Mângâietor, care să fie cu ei şi să le ofere nu numai mângâiere, ci şi o serie întreagă de daruri sau puteri, care îi vor face capabili să facă față ostilității lumii şi, mai ales, să propovăduiască cu putere şi eficiență Evanghelia. Acest Mângâietor este Duhul Sfânt, cea de a treia Persoană a Sfintei Treimi, pe care Mântuitorul Hristos Îl numeşte în mod explicit în acest context (Ioan  14, 26: Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt...) şi a cărui prezenţă fusese semnalată cu deosebire la Botezul Domnului (Ioan 1, 32-33: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt) şi despre care Mântuitorul Hristos vorbise şi în alte rânduri” (p. 41). Părintele profesor arată că lucrarea de Mângâietor a Duhului Sfânt este una eminamente ermineutică. Și Părintele Dumitru Stăniloae spune: „Duhul completează mângâierea pe care ne-o aduce Fiul, ca izvor al cunoștinței că vom fi frați ai Lui pentru eternitate” (nota 165 în Sfântul Chiril al Alexandriei, „Comentariu la Evanghelia după Ioan”). De asemenea, părintele Constantin Coman subliniază că cea mai importantă lucrare consolatoare a Duhului Sfânt este deschiderea înțelegerii umane spre cuprinderea adevărurilor dumne­ze­iești cu privire la sensul existen­ței: „Cea mai importantă şi cea mai reală mângâiere a Apostolilor va veni din cunoaşterea realităților fundamentale privitoare la exis­tență şi la lume, înțelegând în felul acesta că necazurile venite din partea lumii sunt mult mai puțin importante comparativ cu binefacerile (mângâierea) determinate de prezența permanentă a Fiului şi a Duhului nu numai alături de ei, ci în interiorul lor” („Erminia Duhului”, p. 49).

Această descoperire a Duhului Sfânt are loc după Înălțarea Domnului cu trupul la cer, și deci, cum zice Părintele Dumitru Stăniloae, după ce are loc „suprema îndumnezeire a firii umane”. Numai atunci, mintea omenească a Apostolilor poate primi cunoștința superioară venită de la Duhul Sfânt. În acest sens, vedem și importanța celor 40 de zile de pregătire a Apostolilor de la Înviere la Înălțare, prin consolidarea credinței lor în Domnul înviat, dar și în așteptarea venirii Duhului Sfânt.