Anul 2024, dedicat în Patriarhia Română pastorației și îngrijirii bolnavilor și Sfinților tămăduitori fără de arginți, ne-a oferit prilejul redescoperirii importanței unei lucrări mari și sfinte, aceea
19 Noi, 2024
Virtutea credinţei, început al călătoriei spre Hristos
Deoarece vine din interior, virtutea este roada harului, a credinţei, a nădejdii şi a dragostei care izvorăsc din Dumnezeu, prin Mântuitorul Hristos şi prin lucrarea Duhului Sfânt. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune: „Iar rodul Duhului este dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credinţă, blândeţe, înfrânare, curăţie; împotriva unora ca acestea nu este lege“ (Galateni 5, 22-23).
Ca virtute teologică, credinţa este definită prin puterea sufletească a omului de a înţelege adevărurile de credinţă care depăşesc capacitatea sa raţională. Despre ea vorbeşte Sfântul Apostol Pavel în epistola sa către evrei: „Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute“ (11, 1). Credinţa creştină este o condiţie esenţială pentru mântuire. Ea reprezintă mijlocul de conlucrare cu harul divin şi răspunsul imediat pe care omul îl oferă la chemarea lui Dumnezeu. Marele patriarh Avraam poate fi un exemplu în acest sens, deoarece pentru promptitudinea răspunsului său credinţa i-a fost socotită de Dumnezeu ca dreptate: „Precum şi Avraam a crezut în Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate. Să ştiţi, deci, că aceia care sunt din credinţă, aceştia sunt fii ai lui Avraam. Iar Scriptura, văzând dinainte că Dumnezeu îndreptează neamurile din credinţă, dinainte a binevestit lui Avraam că se vor binecuvânta prin tine toate neamurile... Astfel că Legea ne-a fost călăuză spre Hristos ca să ne îndreptăm prin credinţă“ (Galateni 3, 6-8, 24).
Adeziunea liberă şi conştientă la iubirea lui Dumnezeu
Fără chemarea lui Dumnezeu, credinţa ar fi inexistentă. Nu ar mai putea fi un dar de sus menit să întărească inimile: „Dar cum vor chema numele Aceluia în care încă n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela de care n-au auzit? Şi cum vor auzi fără propovăduitor?“ (Romani 10, 14). „Nici credinţa nu este de la voi, căci de n-ar fi venit Hristos şi de nu ne-ar fi chemat, cum am fi putut noi să credem“, afirmă Sfântul Ioan Gură de Aur.
Fiind primită ca dar al Duhului Sfânt, credinţa se bazează pe relaţia cu Dumnezeu, aşa cum reiese din întâmplarea cu copilul lunatec pe care ucenicii nu l-au putut vindeca fără ajutorul Mântuitorului: „Dacă veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: mută-te de aici dincolo, şi se va muta, şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă“ (Matei 17, 20). Virtutea credinţei s-a dovedit primordială în vindecările pe care le-a săvârşit Mântuitorul, cazul femeii cu scurgere de sânge fiind grăitor în acest sens: „Iar Iisus, întorcându-se şi văzând-o, i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Şi s-a tămăduit femeia din ceasul acela“ (Matei 9, 22). Alături de nădejde şi de dragoste, credinţa reprezintă un epicentru al vieţii noastre pământeşti, însă, cu toate acestea, fără fapte, ea rămâne moartă şi fără finalitate: „Credinţa fără fapte este moartă“ (Iacov 2, 20).
Credinţa este adeziunea liberă şi conştientă a omului la iubirea lui Dumnezeu şi este sădită în fiecare încă de la creaţie. Acceptarea sau respingerea ei rămâne la latitudinea fiecăruia şi se manifestă ca o practică a libertăţii. Prin credinţă omul poate accepta mai uşor realitatea adevărurilor dumnezeieşti.
