Vremea cârmuirii

„Pentru orice lucru este o clipă prielnică și vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer” (Ecclesiasticul 3, 1). Prin acest cuvânt, înțeleptul rege Solomon a așezat timpul în clepsidra potrivită, dându-i măsura și rânduiala cuvenită. Este, cu adevărat, o vreme pentru toate, la fel cum există și o vreme a nimicului - „vreme este să dărâmi și vreme să zidești” (Ecclesiasticul 3, 3). Sunt împărății care se clădesc timp de secole doar pentru a se prăbuși într-o clipă, dar sunt și dezastre prelungite după care, în chip miraculos, pot renaște lumi pe care nu le mai credeai cu putință.

Vremea cârmuirii nu apa­re în îndelungatul cânt închinat conținu­tului tim­­pului, care adună, atât de avar și atât de generos, toate cele ome­nești. Zgârcenia timpului se arată în scurtimea vieții omenești, bogă­ția sa - în periplul imens de activi­tăți, atitudini, sentimente și se­­­­­di­­­­­­mentări interioare pe care le creează, doar pentru a le risipi ca un copil sătul să clădească același castel de nisip pe malul aceleiași mări. Însă vremea cârmuirii nu a fost pomenită de înțeleptul rege Solomon tocmai pentru că ea este un drept dumnezeiesc, nu omenesc. Și este încredințată de Dumnezeu ca o chemare sau vocație numai celor vrednici de a zidi sau, după caz, a dărâma. Pentru că a fost vremea lui David care a clădit un imperiu, la fel cum a fost și vremea lui Nabucodonosor, care a dărâmat totul până la temelii. Și unul, și altul au servit un scop dumnezeiesc. Unul a sădit și a crescut un popor, celălalt, dărâmându-l, l-a silit la renaș­tere, la o reînnoire pe care prorocii singuri o vedeau înfăptuindu-se prin el.

O dată la două veacuri sau și mai bine de atât, Dumnezeu chea­mă la viață un conducător care rămâne în istorie printr-un dar de­o­­­sebit. Întotdeauna, acesta va avea de luat decizii dificile, constrângătoare, va fi privit uneori ca un eșec, ca o pedeapsă dumnezeiască atunci când lucrurile merg rău, la fel cum va fi privit ca un dar divin când totul merge lin spre un scop măreț. Însă este, cu adevărat, o mare excepție și un mare dar să primești această chemare dumnezeiască și să o împlinești pentru 70 de ani.

Dincolo de religie sau apartenen­ța la un neam sau altul, dincolo de mărețul edificiu al realizărilor sau eșecurilor sociale, dincolo de ceea ce a împlinit sau nu, o domnie de 70 de ani înseamnă o stabilitate necurmată în mijlocul unui haos continuu. O stabilitate care promite că și în generațiile care vor veni se vor naște în continuare conducători vrednici, oameni care, prin perse­ve­rență și dăruire, își vor înscrie numele lor pământesc în cartea de aur a umanității, pentru că au trăit pentru a sluji și au slujit pentru a desăvârși nu doar viața lor, ci și pe a celor din jur.

Cu adevărat dureros este că vremea aceasta a cârmuirii deosebite, intense, născute din cuvântul lui Hristos - „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El” -, este foarte ușor trecută cu vederea. În nisipul din clepsidra timpului nu vei regăsi chipurile celor care au trăit astfel. Ei se zidesc ca o temelie în interiorul ei pentru a sus­ține toate firele necunoscute care se adaugă prin generațiile care vor veni. Le servesc drept exem­ple, dar moștenirea lor este tăcută pentru că se naște din smerenie și iubire. Și a cârmui cu adevărat nu în­seam­­nă a porunci, ci a-l face pe celălalt să împlinească binele pentru că a ajuns singur la concluzia că aceasta este calea de urmat.

A cârmui tăcut, a cârmui discret, a cârmui ca o slujire, nu ca un drept personal, cât de mult se aseamănă toate acestea cu modul în care Dumnezeu Însuși guvernează universul! Și cât de adevărat este, în acest context, cuvântul spus de Sfântul Ioan Gură de Aur: „«Stăpânirea este slujitoare a lui Dumnezeu pentru binele tău» (Romani 13, 4). Dacă o vei nimici pe ea, totul se clatină. Căci dacă acum când dregătorii sunt, unii dintre ei, atât de corupți, este nevoie de atâta stăpânire, încât, chiar rău folosită, ea este de mult folos, gân­dește-te de câtă fericire nu s-ar bucura nea­mul, dacă cei cărora le-a fost încre­dințată conducerea s-ar folosi bine de ea! Instituirea puterii este lucrarea lui Dumnezeu, dar a aduce la putere pe cei răi și a nu se folosi de putere cum trebuie este lucra­rea răutății oamenilor” (Omilii la Psal­mi, trad., introd. și note de Laura Enache, Iași, Ed. Doxologia, 2011, p. 730).