Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Theologica Sfinţi ierarhi şi cuvioşi, ctitori de cultură românească

Sfinţi ierarhi şi cuvioşi, ctitori de cultură românească

Un articol de: Alexandru Constantin Chituţă - 03 Iul, 2013

La noi, cultura îşi are începuturile în tinda bisericii, prin înţelepciunea şi osteneala nenumăraţilor slujitori ai Bisericii. După cum lumina se naşte din flacăra focului, tot aşa cultura răsare din cult. Noţiunea de cultură provine din cea de cult, ambele realităţi împletindu-se indisolubil în viaţa şi misiunea Bisericii. În istoria culturii româneşti, şi anume în perioada ei de plămădire, au ostenit cu râvnă vrednică de pomenire un şir lung de clerici luminaţi, iubitori de ţară, ctitori de limbă, de cultură şi unitate românească, mulţi dintre ei trecuţi în rândul sfinţilor.

Teodor M. Popescu spunea că „Biserica Ortodoxă a reprezentat în cadrul statului cea mai importantă şi venerabilă instituţie culturală, a cultivat limba naţională, a creat o întreagă literatură, a avut arta sa, a întemeiat instituţii de o mare utilitate socială şi naţională, a constituit o adevărată şcoală pentru popor, l-a educat, i-a modelat sufletul, i-a insuflat o pietate specifică...“

O cultură bună nu se face cu ochii în jos, către pământ. O cultură bună, aşa cum afirma marele mitropolit cărturar Antonie Plămădeală, se face cu ochii către cer şi printr-o întoarcere către noi înşine.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel spunea că „rodirea luminoasă a credinţei în istoria şi cultura unui popor se vede în virtuţile statornice ale poporului, adesea personalizate în luptători eroi, în cărturari înţelepţi, în artişti inspiraţi şi mai ales în sfinţii martiri, mărturisitori, cuvioşi, ierarhi şi voievozi“.

Dacă coborâm pe firul istoriei româneşti, un rol important în viaţa religioasă, culturală, cât şi politică a Scythiei Minor l-au avut, alături de ierarhii de aici, şi călugării sciţi. Monahii dobrogeni au fost un ferment al conştiinţei şi unităţii etnice şi spirituale a străromânilor din Dacia Pontică şi a acelora din ţinuturile sud-dunărene şi nord-dunărene. Între aceştia s-au distins Sfântul Ioan Casian, teolog de prestigiu şi monah erudit şi elevat, care a îmbogăţit patrimoniul gândirii patristice cu importante scrieri, şi Dionisie cel Mic sau Exiguul, bun cunoscător al culturii şi teologiei greceşti. Aceştia doi pot fi socotiţi şi printre întemeietorii culturii medievale occidentale. Operele călugărilor sciţi şi gândirea acestora constituie de fapt, aşa cum remarca Mihai Diaconescu, literatura daco-romană ca primul capitol al istoriei literaturii române, manifestare a romanităţii şi premisă a literaturii române propriu-zise.

Între popoarele latine, pe români îi pune în evidenţă ortodoxia lor

Zorii culturii române se leagă strâns de începuturile Bisericii noastre, ilustrându-se astfel în chip grăitor adevărul potrivit căruia originea culturii veritabile se află întotdeauna în cult, care conţine, în germene, acele elemente indispensabile alcătuirii unei societăţi autentic creştine. De aceea întreaga tradiţie culturală românească este o întărire a bine-cunoscutei afirmaţii că sufletul culturii este cultura sufletului.

Pentru noi, limba română este o componentă a spiritualităţii româneşti. Vorbind despre credinţa ortodoxă şi romanitatea poporului şi a limbii, ca două coordonate ale fiinţei şi spiritualităţii poporului nostru, marele lingvist Sextil Puşcariu spunea la Cluj în anul 1938: „Ceea ce creşte valoarea noastră în ochii străinătăţii nu sunt formele exterioare ale unei civilizaţii importante în măsură mai mare decât o putea asimila, ci ceea ce ne diferenţiază de oricare alt popor din lume, adică aportul de originalitate cu care intrăm în concertul popoarelor civilizate... Ortodoxia noastră este astfel cel mai sigur criteriu de diferenţiere, căci noi suntem în lume singurul popor latin de credinţă ortodoxă“.

Prima instituţie de cultură şi şcoală românească atestată cu documente a fost la mănăstirea cu călugări greci, adică ortodocşi, din Cenad, în zona Aradului, în secolul al X-lea, iar cel dintâi sistem de învăţământ de durată la români a fost învăţământul oral prin predică în biserică.

Primii copişti au fost călugări şi clerici, ca de pildă Gavriil Uric şi Teodor Mărişescu de la mănăstirile Neamţu şi Putna, iar mănăstirile moldoveneşti pictate în exterior sunt şi astăzi minuni ale lumii întregi: Voroneţ, Suceviţa, Humor, Arbore, Moldoviţa. Tetraevangheliarul de la Humor, din vremea lui Ştefan cel Mare, e o operă de artă aproape neverosimilă pentru vremea aceea la noi.

Prima istorie universală în româneşte a fost scrisă de călugărul Mihail Moxa la anul 1620

Nu este de mirare aşadar că primele manuscrise care au circulat la noi au fost traduceri ale textelor biblice şi că prima carte tipărită la noi a fost una de cult, Liturghierul, tipărit de Macarie în anul 1508. Vorbind despre prima tipografie românească, mitropolitul Nifon Mihăiţă sublinia: „Înfiinţarea tipografiei în Ţara Românească nu poate fi cercetată independent de cerinţele societăţii din vremea respectivă, de contextul cultural, social şi economic, constituindu-se ca o parte integrantă a unui fenomen european“.

Iar primul nostru scriitor de circulaţie internaţională, tipărit şi în Occident, este Filotei monahul, primul autor muntean de la care încă din 1536 ne-au rămas un număr de pripeale, texte şi muzică bisericească, ce s-au bucurat de o largă răspândire în Moldova, Serbia, Bulgaria, Rusia şi chiar Veneţia. Iar mai apoi prima istorie universală în româneşte a fost scrisă de călugărul Mihail Moxa la anul 1620, la Mănăstirea Bistriţa Olteană.

Sfinţi ierarhi cărturari români

Anastasie Crimca (†1629) a fost un mitropolit din mâna căruia vor ieşi la Dragomirna miniaturi de valoare universală.

Sfântul Ierarh Varlaam (†1657), prin Cazania sa, este autorul primelor pagini de proză artistică în limba română şi totodată fondator, împreună cu Vasile Lupu, al prestigiosului colegiu de la Trei Ierarhi.

Sfântul Ierarh Dosoftei (†1693), cărturar de formaţie umanistă, înţelege importanţa folosirii limbii poporului ca instrument de cultură şi desfăşoară pentru prima dată o acţiune organizată de introducere şi generalizare a limbii române în locul celei slavone. Prin Psaltirea sa în versuri, Dosoftei este ctitorul poeziei culte de la noi, întâiul nostru poet.

Aceeaşi lucrare de românizare a întregului cult al Bisericii în Ţara Românească a realizat-o Antim Ivireanul, prin tipărirea într-o limbă românească, cursivă şi artistică, a principalelor cărţi de slujbă. George Călinescu, vorbind despre mitropolitul muntean, nota la Antim „naturaleţea frazei, spontaneitatea exordiilor, trecerea firească de la planul material la cel alegoric... Antim e un orator excelent şi un stilist desăvârşit... are darul de a izbi imaginaţia... are suavitate, exaltare lirică“. El este cel care a introdus inovaţia sigiliului imprimat pe hârtia hrisoavelor sale şi a creat primul catalog de bibliotecă la Mănăstirea Antim.

Iar apoi prin Mineiele de la Râmnic se realizează o nouă sinteză a limbii literar-unitare cu un vădit caracter popular, distingându-se prin naturaleţe, varietate şi plasticitate. Cel mai de seamă dintre râmnicenii secolului al XVIII-lea este Chesarie (1773-1780). Din corespondenţa lui, publicată de Iorga, se ştie că acesta comandase la Viena „Dictionnaire encyclopédique“. Ceea ce e important la el, pe lângă traducerile făcute, e faptul că acesta a găsit echivalentul literar românesc al textului slavon cântat, ceea ce asigura biruinţa definitivă a limbii româneşti în biserică.

Mitropolitul Veniamin Costachi va continua tradiţia prefeţelor, în care îşi spune gândul, speranţele, credinţa, bucuriile şi tristeţile. Prin grija sa şi a ucenicului său Gheorghe Asachi va lua fiinţă în anul 1835, la Iaşi, Academia Mihăileană.

Contemporan cu Varlaam şi Petru Movilă, îşi va desfăşura activitatea în Transilvania Sfântul Ierarh Simeon Ştefan, cel care va tipări Noul Testament (1648) şi Psaltirea (1651).

Unul dintre cele mai însemnate momente culturale româneşti a fost tipărirea integrală a Sfintei Scripturi, cunoscută ca Biblia de la 1688 sau Biblia lui Şerban. Nicolae Iorga vorbind despre Biblia de la Bucureşti a spus pe bună dreptate că este „un monument literar fără pereche, cel dintâi document sigur de limbă literară stabilită pe înţelesul tuturor românilor“.

Într-o epocă în care iluminismul era înţeles în alte părţi nu numai ca iluminarea maselor prin cultură, dar şi ca luptă împotriva Bisericii, în Moldova îşi începea fructuoasa lucrare închinată lui Dumnezeu şi neamului mitropolitul Iacob Putneanul (†1779). Prin râvna lui şi a arhimandritului Vartolomei Măzăreanu, Mănăstirea Putna a devenit un adevărat centru de cultură şi învăţământ românesc.

O activitate remarcabilă a desfăşurat-o călugărul Nifon Bălăşescu, originar din Haşagul Sibiului, profesor la seminarul din Bucureşti, autorul mai multor manuale, care a desfăşurat o muncă de luminare a românilor şi în Dobrogea, aşa cum a făcut-o şi episcopul Nifon Niculescu al Dunării de Jos prin înfiinţarea a 100 de şcoli şi ridicarea a tot atâtea biserici pe teritoriul de la Dunăre la mare.

Sfântul Andrei Şaguna, chipul tradiţional al ierarhului ortodox din Ardeal

O sensibilitate aparte faţă de condiţia culturală a românilor a arătat-o Biserica Ortodoxă din Ardeal. Aici, strădania pentru ridicarea morală şi spirituală a românilor a avut şi alte semnificaţii, ea fiind înţeleasă permanent şi ca un mijloc de păstrare a identităţii naţionale şi confesionale. Prima carte tipărită în limba română a fost la Sibiu în 1544, prin grija lui Filip Moldoveanul, un catehism, astăzi pierdut, iar primul locaş de învăţământ în limba română, sau exact prima şcoală românească atestată cu documente a fost cea de la biserica din Şcheii Braşovului, existentă deja la 1495. Printre cărturarii din jurul acestui centru au fost diacul Oprea, Dimitrie Eustatievici, Radu Tempea ş.a.

Apariţia Noului Testament de la Alba Iulia din 1648 a constituit nu numai un binecuvântat prilej de afirmare şi consolidare a unităţii limbii şi culturii românilor. În prefaţa acestei tipărituri întâlnim prima teorie despre limbă, scrisă de mitropolitul Simeon Ştefan, şi anume despre circulaţia cuvintelor.

Iar dintre călăuzitorii şi luminătorii de conştiinţă românească, credem că Sfântul Mitropolit Andrei Şaguna (†1873) ilustrează cu deosebită vrednicie chipul tradiţional al ierarhului ortodox din Ardeal. Ca şi mulţi dintre predecesorii săi, a ştiut că prin cultură şi prin păstrarea credinţei strămoşeşti neamul devine de neînfrânt. De aceea a fost un neistovit susţinător al înfiinţării de şcoli, gimnazii, al tipăririi de cărţi româneşti, făcând totodată parte dintre fondatorii Asociaţiunii ASTRA, al cărei preşedinte a şi fost. Demn de reţinut ar fi că la sfârşitul arhipăstoririi Mitropolitului Şaguna funcţionau în Ardeal circa 800 de şcoli sub îndrumarea Bisericii.

Profunda angajare a Bisericii Ortodoxe în societatea românească

Dacă cultura presupune răspândire, atunci prefeţele, spre exemplu, au fost mult timp ziarele vremii. Alexandru Duţu propune o corespondenţă care merită toată atenţia când abordează vechea cultură românescă şi bisericească de la noi. El echivalează la un moment dat viaţa duhovnicească cu viaţa intelectuală, şi observaţia e de o adâncă subtilitate. Cartea bisericească, restrânsă din punctul de vedere al conţinutului, vehicula totuşi idei, transpusă în formă scrisă, concretă, exersa intelectul, dădea satisfacţii intelectuale şi provoca apetit intelectual.

Credem că şi prezenţa filosofilor pe pereţii bisericilor mănăstirilor noastre este o dovadă că aceştia erau cunoscuţi la noi şi că exista aici o atmosferă intelectuală corespunzătoare la vremea aceea, ceea ce ne obligă la concluzia că ne sincronizăm cu cultura filosofică similară din Europa.

Bisericile erau şi muzee, nu numai pentru că erau pictate, ci şi pentru că erau pline de epitafuri, veşminte şi acoperăminte, făcute cu multă îndemânare, pline de icoane ferecate artistic cu aur şi argint, potire şi scoarţe de Evanghelii lucrate, unicate absolute la care se migălea cu anii. Dincolo de funcţia duhovnicească, aici surprindem dragostea pentru frumos, pasiunea pentru frumos. Toate acestea sunt expresii ale culturii.

Cultura românească, în expresia ei populară şi cultă, s-a structurat dintru început în cadrul unor principii sănătoase de omenie, de dreptate, de pace între toţi oamenii. Eminescu spunea că Biserica a creat limba literară, a sfinţit-o, a ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat.

Pentru toţi clericii şi ierarhii cărturari români, cuvântul de ordine al mai multor veacuri a fost: cultură pentru toţi.

Trăsăturile dominante ale spiritului românesc: unitatea de limbă, de neam şi de cultură, cărora li s-a adăugat şi unitatea de credinţă, au mers mână în mână, s-au alimentat reciproc şi au alimentat în decursul istoriei tinderea permanentă a românilor spre independenţă şi suveranitate. Toate acestea dovedesc profunda angajare a Bisericii în societatea românească, angajare pe care a avut-o, o are şi credem că o va avea şi de acum înainte.