Icoana Naşterii, „prologul” învierii noastre

Icoana ortodoxă este ­expresia vizibilă a realității mistice a vieții liturgice pe care fiecare dintre noi o trăim după propria măsură în Biserică. Departe de a fi doar un simplu element decorativ, ea ne dezvăluie taina iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Despre bogăția simbolistică a acestor „instantanee ale veșniciei” dăruite nouă de Dumnezeu prin iconari în scop pedagogic și mântuitor ne-a vorbit Hélène Bléré, iconograf cu 30 de ani de experiență în domeniu și fondatoarea unei școli de iconografie la Paris.

Doamnă profesoară, ca răspuns la rugăciunea noastră în fața ei, icoana sfințește spațiul nostru public sau privat, precum și timpul vieții noastre de creștini, conducându-ne totodată către un spațiu și un timp superioare celor de aici. Cum se reflectă acestea două din urmă în compozițiile iconografice pe care le realizați?

Menirea icoanei are scopul de a ne face să trecem din planul pământesc în cel dumnezeiesc. Ea ne permite să contemplăm creația transfigurată, smulsă din starea de cădere. Această viziune privește atât timpul, cât și spațiul, care nu se mai supun contin­gențelor acestei lumi, ci sunt întoarse către veșnicie. Limbajul icoanei se sprijină pe anumite procedee pentru a reprezenta spațiu-timpul Împărăției, chip al veșniciei eliberate de acum de orice greutate pământească. Unul dintre ele constă în a reprezenta obiectele, elementele de arhitectură și spațiul potrivit metodei perspectivei numite „inversă”. Termenul de „perspectivă inversă” nu este suficient însă pentru a desemna ansamblul de perspective multiple care caracterizează icoana, în vederea deschiderii vizuale a suprafeței icoanei către persoana care stă în fața ei. De fapt, tot ceea ce este reprezentat în icoană pare că „avansează” către spectator, căutând să se adreseze direct străfundului inimii omului, situându-se în afara acestor reprezentări ale spațiului care încearcă să imite realul, cum este cazul în pictura occidentală.

Astfel, icoana ne deschide în mod nemijlocit ochii inimii noastre pe spațiul transcendent și pătruns de lumină dumnezeiască în centrul căruia se află sfântul, cu aureolă și identificat clar prin numele său. Orice creștin poate să intre în relație cu el, rugându-l și cinstindu-l cu respect și dragoste, în nădejdea de a-și vedea rugăciunea împlinită. Căci menirea icoanei nu este alta decât aceea de a vesti, prin mijloacele care îi sunt proprii - forme și culori - Vestea cea Bună, propovăduită în timpul Liturghiei. Este vorba aici despre una dintre caracteristicile fundamentale ale icoanei: așa cum Cuvântul Domnului este vestit în Evanghelie și cântat în imnuri, la fel el este propovăduit în icoane printr-o pictură care se adresează direct inimii. Această paralelă între icoană și Evanghelie a fost stabilită de Sfinții Părinți în timpul celui de-al șaptelea Sinod Ecumenic. De aici rezultă faptul că locul icoanei este esențial în viața liturgică a Bisericii, în calitatea ei de prezență și profeție în culori a Împărăției prezente și viitoare, precum și de roadă a unei viziuni transmise de Tradiția Bisericii Ortodoxe. De altfel, prin această funcție esențială, icoana se distinge în mod absolut de orice pictură figurativă sau abstractă, preluând izvoarele acestora în ­imaginarul individual al pictorilor.

„Cerul este tronul slavei Sale și totuși El se așază pe genunchii Mariei”

Ne aflăm în perioada premergătoare sărbătorii Nașterii Domnului Hristos. Faceți-ne o scurtă descriere a elementelor-cheie care compun icoana acestui mare praznic.

Întruparea Domnului este o mare taină, care nu poate fi înțeleasă decât prin credință. Icoana Nașterii lui Hristos oferă ochilor noștri o viziune sintetică a conținutului dogmatic și duhovnicesc al acestui eveniment major, care este venirea lui Dumnezeu pe pământ, relatat de evan­gheliștii Matei și Luca (Matei 2, 1-12; Luca 2, 1-21). Sensul teologic al icoanei ne este dat de acest imn din secolul al IV-lea al Sfântului Efrem Sirul: „Laudă acestei milostiviri de sus care a fost coborâtă pe pământ pentru oameni, pentru ca lumea bolnavă să fie vindecată de Doctorul care a strălucit în creație”. Prin diferitele elemente ale compoziției sale, întreaga icoană ne invită să-L contemplăm pe Iisus, Care „pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri”, precum afirmăm în Crez. În centrul icoanei o vedem pe Maica Domnului culcată pe o pernă de un roșu viu, dominând prin mărimea sa toate celelalte figuri ale compoziției. Silueta impozantă a Maicii Domnului indică im­portanța locului pe care îl ocupă Cea care tocmai a adus pe lume pe Dumnezeu Cel mai înainte de veci. Foarte aproape de ea este o iesle, lângă care se află un bou și un măgar, și în care se odihnește Pruncul-Dumnezeu, înfășat în fâșii-scutece de un alb imaculat. Contrastul izbitor dintre infinita măreție a lui Dumnezeu și coborârea Sa în lume pentru a se însoți cu condiția umană sub forma unui micuț prunc este exprimată în acești termeni de către Sfântul Efrem Sirul: „Cerul este tronul slavei Sale și totuși El se așază pe genunchii Mariei”. Prin juxtapunerea de scene din jurul celor două figuri centrale, se arată că timpul nu se mai supune legilor pământești, Nașterea lui Iisus înscriindu-se în veșnicie. Fiecare dintre scene reprezintă o parte a cosmosului sau o persoană omenească venită în întâmpinarea Dumnezeului și Creatorului său culcat în iesle: munții, plantele, animalele, astrele, îngerii, păstorii, magii, femeile, Iosif, iar în vârf aleasa umanității, o Mamă fecioară, Maria.

În partea de sus a icoanei se află mulțimile de îngeri care prin cântările lor Îl slăvesc pe Dumnezeu și anunță păstorilor marea veste. Aceștia din urmă îi reprezintă pe cei simpli și neștiutori de carte care primesc cu credință această veste bună.

Ei apar păzindu-și turmele sau cântând din fluier, în scene câmpenești pline de poezie. Aici mai vedem steaua, din care se răspândesc raze îndreptate către Prunc, și siluetele în mișcare ale celor trei Magi, călăuziți de stea în călătoria lor către Betleem. Acești oameni instruiți și de rang înalt vin să ofere Pruncului daruri care se cuvin Împăratului universului: aur, smirnă și tămâie. Ei, împreună cu păstorii, sunt primii care recunosc în trăsăturile Noului Născut pe Creatorul lumii.

În partea inferioară a icoanei vedem două scene. Una înfă­țișează pe un om vârstnic, așezat de-o parte: este vorba despre Iosif, logodnicul Mariei. Locul lui lăturalnic simbolizează faptul că paternitatea lui Iisus aparține unei alte lumi, iar atitudinea lui arată o reflecție profundă în fața caracterului dumnezeiesc și tainic al conceperii lui Iisus. Prin ascultarea dată avertizărilor transmise în vis de înger (Matei 2, 13; 2, 19; 2, 22), dreptul și smeritul Iosif va salva Mama și Pruncul din mari primejdii și se va ocupa cu dragoste de Iisus în calitate de tată adoptiv al lui Hristos. Cealaltă scenă arată două femei făcându-I baie Nou-Născutului Iisus. Acest moment al băii, deseori reprezentat într-o manieră pitorească, conține o învățătură dogmatică esențială: ea vrea de fapt să sublinieze veritabila natură omenească a lui Hristos, Care primește, la fel ca toți oamenii, îngrijirile care se cuvin unui sugar.

Ne vom opri un moment asupra a ceea ce atrage ochiul în centrul icoanei, adică asupra minusculei siluete a Pruncului înfășat în scutece albe, lumină strălucitoare pe fondul negru al peșterii. Toată compoziția tinde către acest contrast absolut alb-negru, care simbolizează opoziția ireductibilă dintre forțele tenebroase ale morții și lumina vieții, lumina lui Hristos care este „Lumina lumii” și Care în troparul Nașterii Domnului este numit „Soarele Dreptății”. Iisus este așezat în adâncul unei peșteri, în scobitura pământului, la fel cum mai târziu va fi înfășurat în giulgiu în mormânt și va învia din Iad, trăgându-i cu putere pe Adam și pe Eva, chipurile întregului neam omenesc. Această luptă purtată de Hristos împotriva răului și întunericului până la victoria finală a Învierii Sale își găsește o expresie sugestivă în prologul Evangheliei după Ioan: „Întru El era viață și viața era lumina oamenilor. Și lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 4-5). Din această perspectivă, icoana Nașterii Domnului ni se înfățișează ca „prologul” icoanelor Învierii.