Ierarhul împlinirii idealului naţional

Personalitate excepțională a începutului de secol XX, Patriarhul Miron Cristea a marcat istoria noastră, fiind implicat în marile evenimente ale timpului său. „Om de echilibru”, ierarhul plecat din scaunul episcopal de la Caransebeș s-a manifestat întotdeauna ca un adevărat român, ca un susținător aprig al cauzei unirii, promovând interesul naţional și creștin-ortodox prin toate acțiunile sale.

Născut în oraşul Topliţa-Harghita (1868), având părinţi pe George şi Domniţa Cristea, ca al patrulea fiu al familiei, viitorul patriarh a primit numele de botez Ilie. A urmat cursurile şcolii confesionale româneşti din comună, pentru ca apoi să meargă la şcoala primară săsească din Bistriţa. După încheierea cursurilor acestei şcoli, a continuat studiile la Liceul românesc din Năsăud. Aceste cursuri le încheie cu susţinerea examenului de bacalaureat şi cu admiterea la Seminarul Teologic al Mitropoliei din Sibiu (1887). Distingându-se în timpul studiilor, tânărul Ilie a fost ­numit învăţător la şcoala primară românească din Orăştie şi conducător al Consistoriului arhidiecezan.

În anul 1891 a fost admis la Facultatea de Litere şi Filosofie de la Universitatea din Budapesta. Aflându-se în fruntea a 71 de studenţi români de la universităţile din Austro-Ungaria, a participat la Congresul de la Konstanz (1894) şi a susținut un discurs înflăcărat împotriva asupririi maghiare. A obținut titlul de doctor în litere şi filosofie cu o teză despre „Viaţa şi opera lui Mihai Eminescu” în limba maghiară.

După încheierea studiilor s-a întors în ţară, unde a îndeplinit diverse slujiri: secretar arhiepiscopal la Sibiu, redactor-şef al ziarului „Telegraful Român”, referent consistorial, preşedinte al departamentului Sibiu ASTRA (1905), preşedinte al Reuniunii române de muzică din Sibiu (1905) etc.

După trecerea la cele veşnice a Episcopului Nicolae Popea, Sinodul eparhial electiv l-a ales pe protosinghelul Ilie Miron Cristea ca Episcop de Caransebeş (1909). A păstorit aici până în 1919, când a fost ales Mitropolit primat al României.

Ca Episcop de Caransebeş, Miron Cristea a apărat şcolile confesionale românești din Banat pentru a nu fi desființate de autorităţile maghiare. A lucrat cu osârdie şi cu spor la luminarea păstoriților săi, la dezvoltarea așezămintelor bisericești, culturale şi economice. S-a străduit să înmulțească fondurile așe­zămintelor şi fundațiilor culturale, reuşind să restabilească pacea şi înțelegerea între partidele opozante.

„Lanțurile tiraniei au căzut...”

Aflat în scaunul de Episcop de Caransebeş, Miron Cristea s-a implicat activ în evenimentele Marii Uniri. Imediat după încheierea ostilităţilor Primului Război Mondial, Miron Cristea, în ajunul sărbătorii Sfântului Dimitrie (25 octombrie 1918), a participat la adunarea de constituire a Sfatului Naţional Român din Caransebeş. Alături de el se vor afla clerici de seamă ai eparhiei, precum: protopopul dr. Andrei Ghidiu, dr. Cornel Corneanu, secretarul eparhial dr. Petru Barbu. În cuvântul rostit în faţa adunării, episcopul anunţa că „lanţurile tiraniei maghiare au căzut de pe trupul românilor, rupte fiind de sângele jertfit de fraţii noştri din regatul liber, de surorile noastre latine, Franţa şi Italia, de puternica Anglie şi de înţeleptul Wilson”.

A doua zi, după Sfânta Liturghie, a lansat către toţi credincioşii români din eparhia sa un ordin istoric: „Pentru a se pomeni în biserică stăpânirea noastră naţională”. Acest ordin va fi completat cu cel din 10 noiembrie 1918, care spunea că „Marele Sfat al Naţiunii române de la care are să emaneze puterea şi dreptul Înaltei noastre stăpâniri naţionale...” va fi pomenit în biserică, „în locul ecteniei pentru domnitor”.

Convocarea Marii Adunări de la Alba Iulia de către Consiliul Naţional Român a avut un ecou deosebit în sufletele tuturor românilor. Alături de cei 1.228 de delegaţi aleşi în circumscripţiile electorale din toate judeţele, au participat peste 100.000 de români. Din delegaţia Caransebeşului au făcut parte: Episcopul dr. Elie Miron Cristea, protopopul Andrei Ghidiu, consis­torul-prim dr. Cornel Corneanu, secretarul eparhial dr. Moise Ienciu etc.

Aflat în Alba Iulia, Episcopul Miron Cristea a luat parte la discuţiile din seara zilei de 30 noiembrie 1918 privitoare la redactarea textului final de Rezoluţie, ce urma să fie citit a doua zi în plenul adunării. În dimineaţa zilei de 1 decembrie 1918, la toate bisericile clopotele au sunat îndelung, vestind unirea tuturor românilor. Episcopul ortodox Ioan I. Papp al Aradului a săvârșit Sfânta Liturghie, iar Episcopul Miron Cristea a citit rugăciunea întocmită pentru acest eveniment special. După ce la tribuna oficială au luat cuvântul mai mulţi vorbitori, a vorbit şi dr. Miron Cristea, Episcopul Caransebeşului, „căruia i s-au făcut ovaţiuni care parcă nu voiau să mai ia sfârşit”.

Pentru consfinţirea actului unirii de la Alba Iulia, o delegaţie de patru fruntaşi ardeleni a fost trimisă la Bucureşti spre a înmâna regelui Ferdinand textul actului Unirii. Din delegaţie făceau parte: Episcopul Miron Cristea, Episcopul Iuliu Hossu, Alexandru Vaida-Voievod şi Vasile Goldiş. La discursul de „bun venit” a răspuns Episcopul Miron Cristea, care a prezentat Unirea de la 1 decembrie 1918 ca fiind urmarea unui lung şir de jertfe şi lupte continue ale întregului popor român.

Unirea a premers ridicării Bisericii noastre la rang de Patriarhie

Imediat după realizarea Marii Uniri era absolut necesar ca şi Biserica Ortodoxă din toate provinciile românești să se unească şi să se organizeze pe baza unor statute şi legi unice. Cel care s-a ocupat de realizarea unificării bisericeşti şi organizarea Bisericii Ortodoxe Române din România reîntregită a fost Episcopul Elie Miron Cristea, ales în 1919 Mitropolit primat al României.

Începând cu anul 1920 se vor depune neîncetat strădanii pentru înfăptuirea efectivă şi canonică a unificării noastre bise­ricești. Astfel, a fost alcătuită Constituanta bisericească (ierarhi, preoţi, mireni), care a întocmit Statutul de organizare şi funcţionare al Bisericii. De asemenea, ca rezultat al implicării Bisericii Ortodoxe Române în toate evenimentele din viaţa poporului român, Constituţia României din 1923, prin articolul 22, garanta caracterul de Biserică naţională al Bisericii Ortodoxe, şi recunoştea autonomia ei.

Avându-se în vedere creşterea prestigiului Bisericii Ortodoxe Române în rândul celorlalte Biserici Ortodoxe, dar şi în întreaga lume creştină, s-a dorit înfiinţarea unei Patriarhii a Bisericii Ortodoxe Române. Ţinând seama de numeroasele propuneri venite din partea multor membri ai Bisericii Ortodoxe Române, Sfântul Sinod a luat în dezbatere această problemă în şedinţa sa din 4 februarie 1925. Hotărârea adoptată de Sfântul Sinod a fost votată în Parlament şi publicată în Monitorul Oficial din 25 februarie 1925.

Patriarhia Ecumenică a recunoscut prima noul statut al Bisericii româneşti prin Patriarhul Vasile al II-lea, care la 30 iulie 1925 dădea „Tomosul de recunoaştere al Patriarhiei Constantinopolului pentru Patriarhatul României”. Ceremonia de învestitură şi înscăunarea primului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române a avut loc în ziua de 1 noiembrie 1925.

Înscăunat Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Elie Miron Cristea se va dedica total slujirii Bisericii şi culturii româneşti, luptând pentru bunul mers al ţării sale. Astfel, el a făcut parte din regenţa domnească şi a fost ales prim-ministru al României, în momentul în care ţara şi naţiunea aveau nevoie de pace şi stabilitate socială.

Împlinirea a 100 de ani de la Marea Unire îmbracă în haine de sărbătoare întreaga suflare românească. Şi acum, ca şi atunci, ca întotdeauna în istoria noastră, Biserica Ortodoxă Română a fost alături de poporul român. Astfel, pentru a marca Centenarul României a fost sfinţită Catedrala Naţională din Bucureşti, mărturie peste timp a Ortodoxiei noastre şi simbol al unităţii noastre naţionale. Dacă primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, purtând numele de botez Ilie, este Patriarhul Marii Uniri, la 100 de ani după aceea, actualul Întâistătător al Bisericii noastre a reuşit să ridice o catedrală pe măsura jertfei eroilor nea­mului românesc și a demni­tății noastre creștine. Este un adevărat arc peste timp, o continuitate în contemporaneitate a jertfei şi credinţei noastre strămoşeşti.