„Nu există o bucurie mai mare decât să ajuţi pe cineva”

Un munte de om, păşind pustiit pe o stradă întunecată cu gândul aiurea, secat de lacrimi, doar cu ecoul propriilor urlete la vestea medicilor că singurul copilaş va fi răpus de cancer în maximum o săptămână. O scenă reală, pe care ieşeanca Doina Borcilă a trăit-o la Bucureşti, în momentele când ea însăşi lupta şi se ruga pentru viaţa nepoţelului ei: „Nu puteam să-i mai spun nimic, doar să-i car bagajul mai departe, spre gară. El nu mai avea nici măcar această putere”. Din 2018, bunica Doina a rămas acel om care îi însoţeşte pe părinţii copiilor bolnavi de cancer în lungul drum al vindecării şi pe care îi găzduieşte în „Magic Home”, acel „acasă departe de casă” al Asociaţiei Magic.

Într-o lume plină de suferinţă, de boală, de pierderi şi nedreptăţi, un chip luminos cum este cel al ieşencei Doina Borcilă ne oferă certitudinea că Dumnezeu lucrează prin oameni, că mai există speranţă într-o mare de indiferență. O bunică magică a cărei viaţă a fost zdruncinată de încercări, însă nici o clipă nu şi-a pierdut credinţa că paşii oamenilor sunt călăuziţi spre a se întâlni prin voia Celui de sus şi nu dintr-o întâmplare. „Am primit, slavă Domnului, mult ajutor de la oameni şi când a venit vremea să întorc binele, nu am ezitat nici măcar o secundă. E minunat să dăruieşti! Această bucurie de a dărui timp este atât de înăl­ţătoare! Mai ales că, uneori, aceşti micuţi bolnavi de cancer nu mai au timp aici, pe pământ, iar cei cărora li se îngăduie să rămână trec printr-o perioadă extrem, extrem de grea”, spune, apăsător, Doina, o pensionară din Iaşi care de şase ani are în grijă Magic Home, un loc care găzduieşte aparţinătorii copiilor bolnavi de cancer internaţi în spital.

Acest „acasă departe de casă” are cinci camere cu mai multe paturi, suficiente pentru cazarea simultană a 14 oameni, căldură, apă caldă, bucătărie utilată, alimente de bază, frigider şi congelator mereu pline „cu tot ce trebuie”. „Din 2018 şi până acum nu s-a găsit un alt om, astfel că, ajutată extraordinar de mult de soţul meu, mă ocup de administrarea acestui loc. În aceşti ani, am oferit beneficiarilor peste 3.500 de zile de cazare, prin home trecând peste 1.500 de oameni. Aici nu este meritul meu absolut deloc, meritul este al Asociaţiei Magic, un ONG transparent, cu sponsorizări, proiecte şi activităţi publicate pe site, la vedere cum se spune. Oamenii de bine, donatorii, sunt cei care lună de lună fac ca această magie să dăinuie, să mai uşureze din povara pe care o poartă familia unui copil bolnav de cancer”, spune bunica Doina, cum îi spun adesea beneficiarii în semn de preţuire.

Tot în această casă sunt cazaţi „şoferii de suflet” care transportă gratuit micii pacienţi de acasă la spital sau de la spital la domiciliu: „Sunt copilaşi care vin la Iaşi, la tratament, chiar şi din celălalt capăt al ţării şi atunci şoferul are nevoie de odihnă. Vine, mănâncă, doarme aici... Şofer de suflet este un proiect drag la care participă şi fiica mea. Ajutăm fiecare cum putem”.

Doamna Doina nu se îngrijeşte doar de casă, ci şi de copilaşii internaţi în Clinica de Oncologie Pediatrică a Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii „Sfânta Maria”. În fiecare zi de miercuri a săptămânii, merge la copiii internaţi „cu tot ceea ce este necesar, de la hârtie igienică la produse de igienă personală” şi, acolo unde e permis, cu mâncare. Ea însăşi le găteşte dacă micuţii au vreo preferinţă: „Când merg să-l vizitez pe Ionel (nume fictiv, n.r.) să-i duc clătite, gogoşi sau ce-i mai doreşte inimioara, el mai are în salon trei, patru colegi... şi atunci fac pentru toţi copilaşii. Pe moment le mai alină din durere”.

Tot la „Magic Home” este amenajată o cameră senzorială (pentru copiii cu autism în special), unde vin psihologi şi lucrează cu copiii, iar grădina este amenajată astfel încât să ofere clipe de joacă pentru copii şi relaxare pentru părinţi.

„Ce poate fi mai tragic decât să-ţi spună medicul să nu-ţi faci nici un plan pentru următoarele 365 de zile?”

Pentru că Doina Borcilă ştie cât de importante sunt şi aceste clipe de deconectare, de uşurare a unui suflet greu încercat de durere, de neputinţă şi, în multe cazuri, de deznădejde. „Auzi pe la televizor: cancer, cancer, dar până nu eşti în miezul problemei, nu ai cum să îţi dai seama de câtă suferinţă aduce această boală care se instalează pe nesimţite în corpul unui pui de om până într-o zi când, brusc şi brutal, îşi arată colţii. Ce poate fi mai tragic decât să-ţi spună medicul ca în următoarele 365 de zile să nu-ţi faci nici un plan?”, spune femeia, care adaugă şi răspunsul: „Mai tragic şi revoltător este să-ţi vezi copilul cum se stinge ca o lumânare şi toţi medicii la care ai mers să-ţi spună că nu are nimic şi că se alintă. Mai tragic este să faci teancuri de RMN-uri, de CT-uri şi de analize, iar una simplă, banală, o hemoleucogramă completă, să nu-i fie făcută din cine ştie ce motiv. Mai grav este să-l vezi pe copil cum, internat în spital, nu se mai poate ridica din pat, însă tratamentul să nu fie instituit pentru că se aşteaptă confirmare şi de la un alt spital. Mai grav este să ţi se spună că, în câteva ore, copilul va muri dacă mai aştepţi... confirmarea. Şi pleci, cum poţi, pentru că trebuie să-l salvezi”.

Pe toate acestea le-a trăit bunica Doina în urmă cu aproape opt ani, când nepoţelul Călin, un băiat vesel, elev în clasa a IV-a, care făcea sport, învăţa foarte bine şi se bucura de viaţă, a căzut din picioare. A urmat o cursă contracronometru pentru salvarea acestuia: „Am ajuns la Spitalul Fundeni din Capitală, unde a început de îndată terapia. Iniţial, pensionară fiind şi foarte apropiată de nepot, m-am internat eu cu el, neştiind cât durează lungul drum spre vindecare. Însă mai apoi, într-o zi, Călin mi-a mărturisit că, deşi eu îi sunt ca o mamă, dacă ar fi mami cu el, l-ar durea mai puţin. În câteva ore, fiica mea era lângă copil, la Fundeni. Şi au rămas internaţi un an şi trei luni. Atât cât a durat tratamentul”.

Armele cu care luptă medicii împotriva cancerului produc însă şi alte daune în trupuşorul micilor luptători, care ajung să nu mai poată mânca, să aibă dureri mari, să nu se poată ţine pe picioare şi alte efecte adverse pe care cu greu le poate îndura chiar şi un om mare. În pofida faptului că mâncarea din spital era foarte bună, sterilă, cu exact nutrienţii de care avea nevoie, corpul lui Călin o refuza; atunci medicul a transmis că soluţia poate fi o bunică, o rudă, care să-i gătească ceea ce-i place, să-i trezească simţurile cu ajutorul gustului şi al mirosului „de acasă”.

Iar Doina a luat din nou drumul Capitalei, unde Dumnezeu i-a scos, din nou, în cale Oameni: „Fiica mea, stând de vorbă cu doamna de la Fundaţia Pavel, care desfăşura activităţi în spital, i-a spus că ar trebui să vin să-i fac de mâncare lui Călin. Fundaţia Pavel avea un apartament, dar era departe de spital, însă a găsit sprijin la Asociaţia Magic, la doamna Florenţa Ilie, acum prietena şi şefa mea, coordonatoarea la nivel naţional a proiectului Magic Home. Şapte luni am stat într-un apartament şi nu m-a costat un leu. Cine, Doamne, mai face posibil acest lucru în zilele noastre? Doar nişte oameni hăruiţi...”

„Dumnezeu a rânduit ca nepotul meu să fie salvat”

În tot acest timp, bunica lui Călin nu a cunoscut odihna, lansându-se într-un perpetuum mobile între apartament şi spital, cumpărături, gătit; în timp ce băşicile din tălpi se extindeau tot mai mult, Doina sporea în rugăciune: „Mă uitam la el cum stătea inert, cu dureri inimaginabile pentru noi, adulţii, şi o vedeam pe cealaltă fiică a mea pe care am pierdut-o cu aproape 15 ani în urmă. Vorbeam cu Dumnezeu, plângeam şi mă rugam să nu mi-l ia şi pe Călin. Nu mai simţeam oboseala şi nu avea nici o importanţă efortul meu atâta timp cât îl vedeam pe nepoţel cum luptă alături de mama lui ca să se facă bine. Dumnezeu a rânduit ca acest copil să fie salvat prin implicarea extraordinară a medicilor, voluntarilor şi oamenilor de bine din jurul familiei noastre şi din această asociaţie. Nu am să-i uit niciodată pe cei care ne-au ajutat”.

În acel apartament, bunica nu era singură, locuia cu alte persoane, rude sau taţi care dormeau acolo şi încercau să le gătească copilaşilor internaţi cu mamele lor în spital: „Vă daţi seama, mulţi dintre taţi erau neîndemânatici, mă rugau să-i ajut... păi cum să nu ajuţi? Ţin minte că un tătic de la Timişoara încerca într-o dimineaţă să-i facă sarmale copilaşului şi se chinuia cu o varză din aceea cu foile ca de tablă (râde). Eram ca o familie în acea casă, eu fiind mai matinală mă trezeam şi pregăteam pâine de casă, gogoşi, cafea, micul dejun... Unii nu aveau îndemânare, alţii erau răpuşi de durere. Încercam şi eu să le aduc măcar o rază de soare; erau lucruri mici, dar care contau. Tot aşa și aici, la Iaşi, încerc să menţin această atmosferă de căldură, de familie, pe care poate alţii nu o au nici acasă...”

La Spitalul Fundeni, Doina Borcilă a cunoscut o altă lume de care a rămas profund impresionată şi apropiată: „Acolo am descoperit eu ce înseamnă voluntariat, de câtă jertfă sunt capabili unii oameni: tineri, studenţi, angajaţi în corporaţii, medici, profesori, ingineri, care îşi lăsau familia pentru două, trei ore, îşi rupeau din timpul lor liber şi veneau să ofere timp acestor copii: se jucau cu ei, făceau activităţi, le citeau cărţi, îi îmbărbătau, îi încărcau cu energie şi speranţă... Apoi, în spital nimeni nu era încruntat sau preocupat, asistentele zâmbeau, mereu erau disponibile. Iar acest lucru contează enorm în lungul proces de tratare şi vindecare a pacienţilor”.

„Cel mai greu ne este când pierdem pe cineva”

Când a venit vremea să facă şi ea parte din această lume magică, să întoarcă ajutorul primit, nu a ezitat nici o secundă: „În calitate de beneficiară, eram familiarizată cu tot ce ţinea de asociaţie, de administrarea unui home. Am zis că până se va găsi un tânăr entuziast, mă voi ocupa eu de toate”. Şi cu entuziasmul unui tânăr, doamna Doina, la cei 68 de ani ai săi, se îngrijeşte de toate, secondată de soţul său, care o sprijină în calitate de şofer, de sfătuitor şi de umăr primitor atunci când îşi varsă lacrimile.

În lumea aceasta, a cancerului care mănâncă din trupul micuţilor şi din sufletul părinţilor şi bunicilor, lacrimile curg râu. Bucuria şi tristeţea se împletesc, iar doamna Doina, chiar dacă Dumnezeu a supus-o la mari încercări şi chiar la suferinţa maximă de a-şi îngropa propriul copil, găseşte puterea de a oferi, la rându-i, un zâmbet, o îmbrăţişare, un cuvânt bun de îmbărbătare tuturor beneficiarilor care păşesc pragul home-ului de la Iaşi.

Are, fără îndoială, şi momente dificile, iar de departe cel mai greu îi este când pierde pe cineva; câteva zile pur şi simplu este bolnavă. „Aproape un an a stat aici cu bunica lui un copil, așa îi spun eu, deşi la noi a împlinit 19 ani cu câteva luni înainte să se stingă de sărbători. Serghei nu a avut niciodată brad, părinţii separaţi, cu familiile lor, el a rămas la bunică. La începutul unui decembrie am făcut un brad mare, aici jos, cum facem mereu, iar el s-a bucurat ca un copil mic. L-am împodobit împreună, iar pentru că se minuna atât de tare şi am văzut câtă bucurie îi aduceau luminiţele, i-am pus şi lui brad în cameră. S-a stins înainte de Crăciun. Când moare cineva, mă distruge; la fel de greu îmi este şi când merg la spital miercurea şi văd atâta suferinţă, dar mă îmbărbătez pentru că am o misiune, iar misiunea e ca şi săptămâna viitoare să mai aducem un strop de bucurie într-un ocean de tristeţe. Acel strop are valoarea unui pansament pus pe rana sângerândă”, mai spune Doina Borcilă.

„După împărtăşanie, copilul parcă a înviat”

Greu le este şi familiilor în care cancerul intră şi fură nu doar trupul vreunui copilaş, ci şi liniştea şi unitatea, scoţând la iveală neputinţele oamenilor: taţi care abandonează şi fug, mame care se îmbolnăvesc de durere, taţi care nu înţeleg că tratamentul este unul de lungă durată, mame care sunt nevoite să-şi lase acasă alţi doi, trei copilaşi şi să se interneze cu cel bolnav.

Bunica Doina ţine legătura cu mulţi dintre beneficiari, iar exemplul Vicăi, o ucraineancă fugită la Iaşi din calea războiului cu un copil bolnav de cancer, cu metastaze, ne arată că limba sau cultura diferită nu reprezintă un impediment atunci când credinţa în ajutorarea semenilor e mare. „O femeie din Ucraina cu copilul bolnav de cancer a fugit din calea războiului, nu-i dădeau nici o şansă, copilul avea metastaze. Ea nu vorbea deloc româneşte, dar soţul meu s-a ţinut de ea, cu Google translate, a aflat că este ortodoxă, a dus-o pe Vica la bisericile de aici, din apropierea home-ului, apoi la părintele Veaceslav de la Biserica Talpalari, care ştie limba rusă şi s-au înţeles, a încurajat-o. Vica mea s-a spovedit, a luat şi copilul cu ea şi l-a împărtăşit, iar din clipa aceea a reînviat. A stat la noi un an şi jumătate, după care s-a mutat într-un apartament tot în zonă, o ajută statul cu chiria, iar copilul vine să se joace în curte, să ne vadă, să povestim”, spune bunica.

Dincolo de dureri, de suferinţă şi de moarte, mereu există şi vor exista oameni hăruiţi să aducă bucurie, speranţă şi lumină în viaţa noastră. Unul din aceşti oameni poartă numele de Doina Borcilă, care, la rândul ei, a întâlnit semeni cu alte nume, prin care Dumnezeu a lucrat: medici, preoţi, asistente medicale, voluntari, prieteni şi oameni care, deşi nu se cunoşteau, i-au fost aproape. Acum, ea este cea care oferă sprijin necunoscuţilor aflaţi în impas.