Să-L păstrăm pe Iisus aproape - Mângâietorul celor bătrâni și bolnavi

În general, oamenii se raportează în două chipuri la persoanele în vârstă: pe de-o parte, se spune că trebuie să cinstim bătrânețea și să-l ajutăm pe cel ce ne iese în cale bătrân și bolnav, iar pe de altă parte, în realitate foarte mulți bătrâni sunt abandonați de copii și de nepoți, motivând că nu au timp, că sunt plecați în străinătate și de cele mai multe ori copiii iau hotărârea de a-și duce propria mamă la un azil, crezând că totul s-a rezolvat. A ne justifica în diferite moduri nu ne ajută cu nimic. Pricina este la noi, nu la semenul nostru. Trebuie să știm și să conștientizăm, căci, cu ajutorul lui Dumnezeu, și noi mâine vom fi ca ei. Să fi fost vreme în care oamenii în vârstă au trăit mai bine, ori alte popoare și culturi cunosc mai bine ce este bătrânețea și pentru ce a fost dată ea omului?

În felurite timpuri și în felurite țări s-a vorbit diferit despre această ches­tiune. La începutul secolului XX, învățatul rus Ilia Mecinikov descrie acest tablou: încă mai există popoare care rezolvă chestiunea bătrâneții în modul cel mai barbar - îi ucid pe cei în vârstă. În țările civilizate, această chestiune se complică din pricina intervenției unor factori generali ai societății. Popoarele civilizate nu procedează precum alte popoare sau alți barbari, nu-i ucid pe oamenii în vârstă, dar, cu toate acestea, viața celor bătrâni este destul de grea. Ei sunt priviți ca o povară, pentru că nu pot să fie de folos nici familiei și nici societății. Fără a socoti că avem dreptul de a fugi de ei, totuși, li se dorește moartea lor, ori ne mirăm dacă această multă vreme nu-și atinge scopul. Bătrânii au oricum temerile lor, fără mijloace de existență ori având boli incurabile, ei socotesc de cele mai multe ori moartea ca mai ușoară decât viața cea împovărătoare (Părintele Andrei Tkacev, Bătrânețea - vârsta luminării, Ed. Predania, Bucu­rești, 2022, p. 115). Problema este că bătrâ­ne­țea, la fel ca și tinerețea sunt etape inevitabile ale vieții trupești și sufletești ale fiecăruia dintre noi. Și fiecare om moște­nește de la protopărinții Adam și Eva firea căzută, coruptă a păcatului - manifestată prin stricăciunea trupului și robia sufletului de patimi. Orice am spune, fiecare dintre noi se teme de trecerea timpului, atunci când s-ar putea întâmpla să ajungem neaju­torați, neputincioși, bolnavi și singuri. Vrând-nevrând, teama de bătrâ­nețe se răspândește și asupra celor din jur. O altă pricină este nea­ten­­ția noastră și adeseori mult prea reaua raportare la oamenii bătrâni, care îi face să sufere pe cei care au avut șansa să ne fie părinți, bunici, unchii noștri, rude și vecini. Aceasta se întâmplă fie cu voie, fie fără de voie, conștient ori nu, ca o răzbunare a obidelor care ne-au fost aduse atunci când noi am fost mici și neajutorați, iar ei au fost în vârstă și în putere. Anume pentru aceasta vedem la știri că nepotul a lovit-o pe bunica sa, iar copiii nerecunoscători o dau pe mama lor la o casă de bătrâni. Motivul acestor fapte întristătoare și nemeritate, cel mai adesea, este raportarea pe care a avut-o cu multă vreme înainte familia la aceste lucruri, vina oamenilor în vârstă atunci când au fost tineri și în deplinătatea puterilor, așa cum suntem și noi acum și așa cum vor fi mâine copiii și nepoții noștri. 

Imboldul sănătos sădit în inima și mintea copiilor noștri

Iată de ce ar fi bine ca fiecare dintre noi să se gândească ce sentimente trebuie să întipărească în copii și soții, ca fiii și fiicele noastre, soții ori soțiile, socrii, unchii și mătușile să nu cadă povara cuiva, sosiți ca de pe o altă planetă. Cel mai adesea, anume răutatea noastră, invidia, iritarea, lenea, minciuna, lăcomia în toate conduc la alcoolism, narcotice ori pur și simplu la felurite acuze. Iată de ce anume în creștinism trebuie să căutăm răspunsuri la întrebările: Ce reprezintă bătrânețea? Ce să facem cu oamenii în vârstă, cum să ne raportăm la ei? Cum să ne împăcăm cu bătrânețea noastră? Într-adevăr, cum să ne raportăm la aceasta? Este frumos când printre noi se află oameni peste care vremurile nu și-au pus amprenta. Veșnică este tinerețea lor!

Viziunea creștinului ortodox pentru omul în vârstă

Pentru creștinul ortodox, dar mai ales pentru fiecare om care se socotește îmbisericit, care năzuieș­te să se împărtășească regulat cu Sfintele Taine, criteriul de căpetenie trebuie să fie porunca lui Dumnezeu: Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământ... (Ieșire 20, 12). Trebuie să amintim că această poruncă a lui Dumnezeu este cea de-a cincea poruncă. Se vădește că în ochii lui Dumnezeu omul care refuză să-i cinstească pe părinții săi se aseamănă cu cei ce ucid. Și este ușor să ne dăm seama că cinstirea este deosebit de prețioasă nu doar atunci când părinții sunt tineri, ci și atunci când ei îmbătrânesc. Și totuși, care este valoarea bătrâneții? Creștinis­mul definește bătrânețea ca o vreme deosebită, ce are o importanță extraordinară în viața omului. Aceasta poate să ajute la mântuirea sufletului și totodată la mântuirea aproapelui. Nu toți vom trăi până la bătrânețe, prin urmare, nu toți vom avea parte de un astfel de dar. Însă, dacă este plăcut lui Dumnezeu, El ne va dărui această vreme - vremea toamnei și a coacerii roadelor, vremea pentru întâlnirea cu El. Bătrânețea este vremea întâlnirii cu Dumnezeu și cu sine însuși. Bătrânețea este timpul socotelilor. Rezultatul vieții de până aici poate să fie o minte slabă, ori înțelepciunea, răutatea, ori lumina, bunătatea, dragostea către toți cei din jur, ori ura plină de răutate. Bătrânețea este perioada vieții dăruită de Dumnezeu pentru adunarea roadelor întregii noastre vieți, a cugetării la toate cele trăite. Bătrânețea este ultima perioadă și posibilitatea de a-L întâlni pe Dumnezeu în inima noastră: Ochii bătrâneții sunt îndrep­tați spre cele dinlăuntru și cele dinapoi. Însuși cuvântul grecesc ­metanoia, tradus prin pocăință, înseamnă întoarcere-schim­bare, schim­­barea minții, întoarcerea înapoi. Bătrânețea este un timp de pocăință. Sfântul Grigorie Teologul spune: Nimic nu este mai plin de putere decât bă­trâ­nețea. Bătrâ­nețea face mai vii trăirile noastre, stinge patimile, deschide vederea duhovnicească și văzută ca hotar, bătrânețea este o cunună a vieții, ne aduce aminte de realitatea veș­niciei și a lumii de dincolo. Bătrâ­nețea este pregătirea căii către o viață nouă. Precum o gospodină ce își aranjează toate lucrurile de care are nevoie și le azvârle pe cele de prisos, tot astfel procedează cu noi și bătrâ­nețea. Putem să ne folosim de înțelep­ciunea ei și să le alegem pe acelea pe care le vom duce către veșnicie. Ce vom lua în sufletele noastre, ce Îi vom arăta Bunului Dumnezeu, de ce ne va fi ru­șine și de ce este nevoie să ne izbăvim câtă vreme mai trăim pe pământ? Nu întâmplător mulți oameni au lăsat averile și au plecat la mănăstire și au luat asupra lor tunderea monahală. Au început să se roage pentru sine și pentru lume. Deci un lucru este clar: faptul că, la bă­trânețe, sufletul omului este în strânsă legătură cu Dumnezeirea.