Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Actualitate religioasă An omagial Satul românesc în vremuri de război - mărturiile reginei Maria a României

Satul românesc în vremuri de război - mărturiile reginei Maria a României

Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 25 Noi, 2019

Războiul este cea mai rea plagă a neamului omenesc. Bolile pot fi acceptate, foametea îndurată, chinurile și necazurile zilnice pot fi depășite prin răbdare, însă războiul, indiferent de magnitudinea conflictului care l-a născut și de propaganda care îl însoțește neîncetat, rămâne o oroare la adresa oricărei rațiuni, o eliminare a oricărui sentiment nobil al inimii omenești. Iar prețul său este plătit întotdeauna de oamenii nevi­no­vați, așa cum ne mărturi­sește în repetate rânduri regina Maria a României.

În vreme de război, băr­bații pleacă pentru a-și apăra familia, țara, idealurile sau împinși de o nebănuită forță care se naște în interiorul lor, a eroismului și curajului, a unei nepăsări față de viață. În tot acest răstimp, femeia își așteaptă soțul, mama își așteaptă copilul, în timp ce copiii, pe de o parte mândri de curajul tatălui lor, pe de altă parte înfricoșați de absența acestuia, se roagă zilnic pentru întoarcerea acestuia cu bine acasă.

Regii sau reginele, miniștrii și oamenii de stat importanți petrec perioade îndelungate într-o stare de agitație, de îndoială, de permanent stres, căutând cele mai bune soluții, apelând cu disperare la diplomație, inteligență, calcul politic sau la cele mai riscante metode pentru a atinge dacă nu acea victorie iluzorie - pentru că într-un război și învingătorii suferă aproape la fel ca învinșii -, atunci măcar pacea faptului că au făcut totul, că au oferit și ultimul strop de energie, chiar dacă, în cele din urmă, cu capetele plecate, vor trebui să își recunoască înfrângerea.

Regina Maria a făcut exact acest lucru. Petrecând înainte de Primul Război Mondial foarte mult timp în mijlocul satelor românești, cunoscând inima bună a românilor simpli care le locuiau, spiritul lor de jertfă, blândețea și dragostea cu care o înconjuraseră, a refuzat să stea la adăpostul palatelor, a lepădat acea frământare de care multe minți sunt cuprinse în timpul războaielor și a plecat pentru a sluji ostașilor răniți pe front. Una dintre cele mai remarcabile fapte de care a dat dovadă a constat în intrarea într-o tabără de soldați plină de bolnavi de holeră. La vremea respectivă, această boală a secerat nenumărate vieți. Înfrângându-și teama și dezgustul, a opus rațiunii prudente inima sa de mamă și a stat în mijlocul soldaților bolnavi, îmbărbătându-i, vorbind cu ei, redescoperindu-le puterea propriei lor voințe. „Am fost cu ostașii mei când o crudă încercare a înduplecat vigoarea lui, energia lor și speranțele lor. Am fost cu ei când erau strânși laolaltă; ca o turmă într-un lagăr, unde holera-și făcea de cap, smulgând viețile lor tinere așa cum o furtună smulge puternicii stejari. [...] Înțelegând groaza numelui de holeră și pentru inimile cele mai viteze, dându-mi seama de mizeria, de singurătatea, de chinul și suferința ostașilor mei și de cât de puțini erau aceia care să voiască a rămânea cu dânșii, m-am crezut datoare să fiu eu aceea care să rămân și am simțit că acuma sosise vremea să le dovedesc iubirea mea, să-mi chem un curaj care știam bine că nu-mi va lipsi niciodată când ceasul primejdiei va fi bătut” (Regina Maria a României, Regina unei țări mici. Gânduri despre țara dragă mie, trad. de Nicolae Iorga, București, Ed. Predania, 2019, pp. 78-79). Curajul reginei a fost apreciat de nenumărații soldați care se aflau aici, precum și de toți cei care zăceau pe paturile de campanie suferind de răni sau aflați în convalescență.

Recunoștința netrecătoare

Există în această lume un singur fapt mai detestabil decât lipsa de recunoștință: uitarea faptei bune care ți s-a făcut. Mult prea des uităm de ceea ce s-a făcut pentru noi, trecem cu vederea toate lucrurile bune pe care le-am primit, ne comportăm asemenea unor ființe răsfățate, care, dacă nu primesc imediat ceea ce își doresc, sunt tentate să se lepede de oricine oricând, să dea uitării totul, fără a mai arunca măcar o privire asupra celor care i-au ajutat atât de mult în trecut. Toate acestea se întâmplă pentru că trăim cu impresia că totul ni se cuvine, că ar trebui să căpătăm totul fără a oferi nimic în schimb, că toți oamenii din univers trăiesc aici pentru a ne sluji și a ne ajuta să ne împlinim mai întâi dorințele noastre egoiste. Meritul reginei Maria este că a continuat să-și amintească de sacrificiul nenumă­ra­ților oameni simpli de la sate și să le împrospăteze și memoria celor care uitaseră de jertfa lor: „O, bieții mei ostași tineri! I-am văzut cu umflatele fețe vinete, cu ochii căzuți în cap, sângerați, spectrali, i-am văzut în spasme groaznice, când orice ajutor omenesc le lipsea, i-am văzut țepeni și muți când își sfârșiseră ultima luptă; am stat lângă paturile chinului lor, rugându-mă tăcut pentru umilele lor vieți fragede. Cele dintâi zâmbete ale lor eu le-am cules, când, după zile de tortură, ei se strecurau iarăși cu încetul spre viață. Nici în mormintele lor ei nu se puteau simți, astfel, uitați. Am îngenunchiat lângă ele, acolo unde ar fi îngenunchiat mamele lor, soțiile, copiii lor, și pe fiecare moviliță pustie am semănat flori de mireasmă, ca și florile ce cresc în jurul caselor pe care nu le vor mai vedea. Noi n-am vrut ca ei să fie aruncați în groapa comună, ci am dorit ca fiecare dintre tinerele lor trupuri să fie însemnat cu crucea lui”. 

Bucuria întoarcerii și memoria exemplului

Asemenea tuturor războaielor din această lume și prima conflagrație mondială și-a încheiat tumultul. Despre mulți dintre cei morți, nu se pot spune alte cuvinte decât cele consemnate în Apocalipsă: „Şi am auzit un glas din cer, zicând: scrie: Fericiţi cei morţi, cei ce acum mor întru Domnul! Da, grăieşte Duhul, odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei” (Apocalipsa 14, 13). Din satele lor liniștite, încărcate de iubire și sacrificiu, mulți veniseră pe front și nu mai urmau să se întoarcă la vetrele lor niciodată. Însă cei care se întorceau, după mărturia reginei, păstrau o bucurie extraordinară, fericiți că mai pot vedea pământul țării lor, că își mai pot îmbrățișa cunoscuții și mai pot trăi alături de cei dragi: „Am văzut multe regimente întorcându-se din țara străină, nebune de bucurie când piciorul atingea din nou pământul de naștere. [...] I-am văzut trântindu-se jos, rostogolindu-se în praf, căci și praful acela tot țara lor era, țara inimii lor! Crunți erau și obosiți de cale, unii dintre ei în zdrențe, dar toți cântau; răsunau cerurile de cântecele bucuriei lor”.

Această jertfă pe câmpul de luptă a fost întreținută de oamenii din popor. Cei mai săraci dintre toți, adesea cu o educație precară sau lipsiți de ea, încolonați asemenea mieilor, au plecat să apere ceea ce aveau mai drag. Nu aveau nici cele mai bune arme, nici nu beneficiau de ajutorul unor aliați de nădejde. În mijlocul focului deschis de alții, au știu doar să se apere. N-au râvnit niciodată bunul altuia, țara lui, vatra familiei lui. Și de aceea jertfa lor rămâne cu adevărat nepieritoare, așa cum foarte frumos remarca regina Maria: „Nici un foc nu curăță ca focul jertfei; nici o flacără nu se suie mai drept până în inima Dumnezeirii! De aceea, o țara mea, nu te gândi niciodată care ți-au fost încercările, nici care pot să mai fie. [...] Fie-ți nezguduită credința și susține-ți speranța; mai mare ești prin suferințele tale și prin felul cum le-ai purtat, mai vrednică ești de biruință!”

Citeşte mai multe despre:   Regina Maria  -   sat