Unioniștii aduc regelui Ferdinand Pergamentul Unirii

Marele eveniment petrecut la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia a fost urmat de un altul care, de data aceasta, s-a consumat la București. Este vorba despre prezentarea documentelor Unirii regelui Ferdinand. Momentul a fost unul special, cu episoade insolite, mai puțin cunoscute de publicul larg. Fotografii și amintiri de familie inedite, un interviu de excepție luat în 1968 cardinalului Iuliu Hossu, articole de ziar, precum și cercetările unor istorici completează tabloul momentului crucial petrecut în inima Transilvaniei, care a hotărât unirea într-un singur stat a tuturor provinciilor românești.

În toamna anului 1918, Pu­terile Centrale, alianța adversă României, s-au prăbușit. A urmat dezintegrarea armatei austro-ungare, soldații săi au plecat spre caselor lor, iar popoarele din componența dublei monarhii au început să-și ceară drepturile naționale. Românii nu au făcut excepție. În ziua de 1 decembrie 1918, peste 100.000 de oameni s-au strâns pe Câmpul lui Horea de la Alba Iulia, în timp ce 1.228 de delegați aleși democratic votau unirea necon­diționată cu România.

„Un ofițeraș ardelean”

București, iarna lui 1918. O zi geroasă, cu multă zăpadă, înghețase orașul. Tânărul pe atunci locotenent Titus Gârbea ajungea în Capitală, venind de la Botoșani, unde se afla încadrat la Școala de Artilerie. La scurt timp, au sosit și câțiva reprezen­tanți din partea ardelenilor, cu invitația ca Regatul să trimită o delegație la Alba Iulia, în ziua de 1 decembrie, pentru a participa la marele eveniment ce urma să aibă loc acolo.

Primul-ministru Ionel Brătianu a fost de părere că nu este bine să se trimită o delegație numeroasă, importantă, „cu mi­tropoliți, cu prim-miniștri, cu generali”, ci doar „un ofițeraș” ardelean care a fost pe front, pentru ca maghiarii să nu poată spune că la Alba Iulia s-au făcut „in­gerințe” din partea Bucureș­tiului. Cel ales pentru această misiune a fost viitorul general Titus Gârbea.

Deplasarea lui către capitala Unirii a fost o adevărată aventură. Din cauză că trenurile nu circulau, a trebuit să plece cu un automobil, însoțit de alte două, unul atelier și unul pentru piese de schimb, la 25 noiembrie, ocolind Brașovul, unde se mai aflau încă trupe germane, prin Râșnov, spre Sibiu. Automobilele purtau stegulețe americane, românești, franceze, engleze și italiene, pentru a se crede că ele aparțineau Comisiei de Control a Armisti­țiului. Așa a ajuns tânărul locotenent la Alba Iulia pe 30 noiembrie. Ionel Pop, nepotul lui Cicio Pop, unul dintre conducătorii mișcării plebiscitare de acolo, l-a prezentat celor aflați în sala unde urma să se semneze documentul Unirii, locotenentul fiind primit cu entuziasm. Dar el a cerut discreție cu privire la identitatea persoanei sale, rămânând ceva mai în spate în timpul momentului solemn de a doua zi. După eveniment, Titus Gârbea s-a întors la București, înainte de a sosi delegația oficială, care avea să prezinte actul Unirii regelui Ferdinand.

Cu ceva timp mai înainte de a se reîntoarce la București, conducerea statului de la Iași, un sol din Transilvania aruncase din avion manifeste prin care aducea la cunoștința poporului istoricele hotărâri de la Alba Iulia.

Cel mai tânăr delegat

În ziua de 14 decembrie 1918, actul Unirii a fost înmânat în mod solemn regelui Ferdinand de către o delegație care reprezenta Marele Sfat Național, din care făceau parte reputați oameni politici transilvăneni: Vasile Goldiș, Alexandru Vaida Voievod, episcopii Miron Cristea și Iuliu Hossu. Delegația aceasta a fost însoțită de subsecretarii de stat Caius Brediceanu, Corneanu, locotenenții Vasile Hossu și Nicolae Popovici, delegat al Consiliului Diligent.

Dintr-un studiu al istoricului Gheorghe I. Bodea aflăm că din delegație a mai făcut parte și maramureșeanul Ilie Lazăr, 'un descendent~, așa cum spunea el în memoriile publicate la Fundația Academia Civică în anul 2000, „a șapte generații de preoți din istoricul Maramureș, ziditor de școli și biserici”, cel mai tânăr membru al delegației. El era un intelectual patriot, pus sub urmărire de autoritățile maghiare, primul ofițer român care, după 144 de ani de ocupație, în 1918, „a înălțat drapelul românesc pe clădirea primăriei din Cernăuți”, cum spune Ionuț Gherasim, nepotul lui, într-un articol publicat în „Expres magazin”. Ilie Lazăr i-a asigurat protecția lui Gheorghe Pop de Băsești și avea să fie primit la București de prim-ministrul Ionel Brătianu și de către generalul Prezan, ­cărora le-a prezentat situația militară din Ardeal la momentul respectiv, cu abuzurile săvârșite de rămășițele armatelor imperiale austro-ungare ocupante încă a Transilvaniei. După 1918, el avea să organizeze adminis­trația românească în județul Satu Mare și să participe la primirea în Careii Mari a regelui Ferdinand și a reginei Maria. Pentru toate aceste fapte, regimul comunist i-a „mulțumit”, condamnându-l la 17 ani de detenție dură, dintre care 11 de izolare în celulă.

Un tren rechiziționat

Pergamentul Unirii adus la București a fost pregătit de dr. Laurențiu Onea, după cum aflăm de la academicianul Constantin Ghe. Marinescu, și imprimat la Sibiu. Momentul sosirii ardelenilor la București este descris de ziarul „Viitorul” astfel: „Pe peronul Gării de Nord, delegația a fost întâmpinată de întregul guvern, în frunte cu I.I.C. Brătianu, de zeci de mii de oameni, societăți cultural-patriotice, elevi, stu­denți, unități militare. A rostit un cuvânt C. Hălăceanu, reprezentantul Primăriei Capitalei, și Episcopul Miron Cristea”. Membrii delegației au fost cazați în pavilioanele din spatele Palatului Regal, iar Ilie Lazăr, la hotelul „Princiar”. Pentru drumul spre Capitală, dele­gației i-a fost pusă la dispoziție o garnitură de tren de proveniență austriacă. Aceasta ajunsese în Transilvania cu soldații români întorși acasă de pe fronturile din Europa și oferea condițiile necesare deplasării. „Ne-am urcat într-un tren special, compus dintr-un vagon de clasă, tras de o locomotivă mânată cu stânjeni de lemne așezați în tenderul care ne adăpostea de fumul gros al coșului ce înfrunta urcușul spre Predeal. Era în ziua de 12 decembrie. La Ploiești, ne-au oprit câteva ceasuri lungi spre a obține drumul liber spre capitala izolată de restul țării de trupele germane în retragere”, avea să povestească cardinalul Iuliu Hossu, în 1968, într-un interviu inedit dat pentru revista clujeană „Steaua” Petronelei Negoșanu și lui E. Boșca-Mălin, cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la Marea Unire. Cardinalul se afla în domiciliu forțat.

Peste tot, trenul a fost întâmpinat cu entuziasm și aclamații. Spre surprinderea generală, după festivitățile de la București, garnitura de tren a fost rechizi­ționată de autorități, ca pradă de război, sub pretextul „nevoilor armatei române”, delegația întorcându-se acasă mult mai dificil decât venise...

Conform academicianului Constantin Ghe. Marinescu, în ziua de 14 decembrie 1918, după tradiționalul Te Deum de la Mitropolie, la ora 12:00, au început festivitățile oficiale de la Palatul Regal. Pe lângă oficialitățile ro­mânești prezente și a delegației de la Alba Iulia, în Sala Tronului s-au mai aflat și miniștrii statelor aliate acreditate la București. „Fericiți suntem noi, românii de azi, a spus Vasile Goldiș, că prin noi istoria săvârșește actul măreț al unirii tuturor românilor într-un singur stat”. Apoi a luat cuvântul Alexandru Vaida Voievod care, după o scurtă alocu­țiune, a dat citire conținutului Pergamentului Unirii, care a fost apoi înmânat regelui Ferdinand. Acesta a rostit un discurs de răspuns, exprimând în numele întregului popor român profunda satisfacție pentru înfăptuirea idealului secular de unire a tuturor românilor în granițele Daciei strămoșești. Prin Decre­tul-lege nr. 3631, din 11-24 decembrie 1918, publicat în Monitorul Oficial nr. 212, din 13 decembrie, Unirea a fost ratificată: „Ținu­turile cuprinse în hotărârea Adunării Naționale de la Alba Iulia de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 sunt și rămân de-a pururea unite cu Regatul României”, se spune în document.

Serbări și o scrisoare franceză

În zilele următoare au continuat la București serbările și manifestările populare în cinstea marelui eveniment și a delegației Transilvaniei. Una dintre acestea a avut loc la 16 decembrie 1918, cu prilejul depunerii unei coroane de flori la statuia lui Mihai Viteazul de către delegația Marelui Sfat Național al Transilvaniei. Cu acest prilej a vorbit I.G. Duca. El s-a adresat ardelenilor, spunându-le: „ Înapoiați-vă acasă și spuneți bucuria ce ne copleșește la auzul veștii ce ne-ați adus”. El releva cu mare emoție că „ceea ce a înfăptuit Mihai Viteazul pentru o clipă se înfăp­tuiește azi pe vecie”.

Legitimitatea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, precum și profunda satisfacție și bucurie care animau masele populare românești sunt elocvent subliniate și de o scrisoare a unui ofițer francez, membru al Misiunii Militare Franceze, către colonelul Peten. El întreprinsese o vizită în Transilvania, ca membru al delegației respective, condusă de generalul H. M. Berthelot la începutul anului 1919. În scrisoare spune că membrii delegației „au fost unanimi în admirarea magnificei rezistențe a rasei române la colonizarea străină.(...) Românii din Sibiu, cei din Timișoara, din Arad sau Bistrița sunt absolut identici cu cei din București și din Iași, în plus au vigoarea pe care o dă întotdeauna o lungă perioadă de opresiune.(...) La Sibiu, defilarea delegațiilor satelor, venite în costume naționale spre a-i exprima gratitudinea (delegației franceze, n.n), a durat o oră și jumătate.(...) Disciplina acestor oameni bravi este atât de mare, autoritatea Consiliului Român atât de puțin contestată, încât această defilare s-a efectuat în coloane de câte 6-8, cuprinzând bărbați, femei, copii, călăreți, care trase de boi și s-a putut desfășura în perfectă ordine. (...) Mă îndoiesc foarte mult că un stat major francez ar fi putut asigura o atât de bună organizare”, spunea ofițerul francez.

Dureri dătătoare de rod

Încheiem prezentarea acestor episoade neuitând jertfa sutelor de mii de români care au luptat în războiul la finalul căruia s-a născut România Mare. „Viețile lor sunt pietrele de temelie pe care se ridică falnica clădire a României noastre de astăzi. Recunoștința unui neam întreg le acoperă mormintele și numele lor vor fi rostite din neam în neam cu evlavie”, cum spunea profesorul academician Onisifor Ghibu, politician și luptător pentru drepturile și unitatea poporului român, unul dintre parti­cipanții la Marea Unire de la Alba Iulia, care avea să plătească și el pentru activitatea sa în perioada comunistă cu ani grei de pușcărie. La fel ca și Ilie Lazăr, bunicul lui Ionuț Gherasim, despre care am vorbit, căruia, la 12 iulie 1952, în timp ce se afla în închisoare, fiica lui, Lia-Lazăr Gherasim, îi scria: „Tată dragă, așa cum Dumnezeu și lumea sunt, așa ești și tu. Aici sau acolo, nu poți însă, dar ești. Și, totuși, eu nădăjduiesc că ești aici, căci mai ai încă de primit multe răspunsuri în lumea aceasta. Mă tem că atunci când vei citi rândurile mele, ți se va părea că prea ușor m-am gândit la o eventuală despărțire, în timp și spațiu, în lume... Durerea ta, durerea voastră, este dătătoare de rod, ca orice jertfă. Să fie rodul pentru voi, pentru noi și pentru toți aceia care așteaptă și au nevoie. Și lasă-mă să îngenunchez, cutremurată, în fața măreției jertfei voastre...”