Unirea din 1859 și românii din Transilvania

În Transilvania, spre deosebire de Țara Românească și Moldova, lupta pentru unitatea românilor a fost precedată de o mișcare (desfășurată vreme de mai bine de două secole) de emancipare internă, de eliminare a discriminării și de impunere a egalității românilor cu celelalte națiuni și confesiuni. La sud și răsărit de Carpați s-au fondat încă din secolul al XIV-lea - după expresia fericită a lui Nicolae Iorga - două „libertăți românești” care, în ciuda agresiunilor străine, s-au menținut, în general, dacă nu independente, măcar autonome. În Transilvania, conducerea politică nu era românească și apăra interesele altor națiuni și confesiuni, nu pe cele ale românilor. De aceea, încrederea românilor de rând, supuși pe propriile pământuri, nu se putea îndrepta spre acești conducători străini, ci spre domnii, ierarhii și boierii Țării Românești și Moldovei.

În aceste două monarhii românești libere sau cvasi-libere, Țara Românească și Moldova, stăpânii au fost aproape întotdeauna de aceeași limbă și credință cu supușii și astfel, atunci când soarta țării a fost în primejdie, au pus umărul împreună, „de la vlădică până la opincă”. Patriarhul Ecumenic Chiril Lucaris surprindea încă în prima treime a secolului al XVII-lea această stare de lucruri, evidentă chiar și sub Mihai Viteazul. Solicitat de Gabriel ­Bethlen, principele protestant al Transilvaniei, în legătură cu trecerea românilor la calvinism (cu alte cuvinte, ar fi fost cumpărată o iluzorie libertate a românilor ardeleni cu prețul abandonării credinței bizantine), înaltul ierarh, bun cunoscător al sorții românilor, i-a răspuns acestui lider maghiar, la 1629, dezamăgindu-l complet: autoritatea protestantă a Ardealului nu-i va putea sili niciodată pe români să treacă la calvinism, fiindcă ar interveni domnii Țării Românești și Moldovei, „dacă nu cu armele, măcar cu îndemnuri tainice” și fiindcă există o „legătură de sânge și de simțiri” care-i unește pe românii de pe cei doi versanți ai Carpaților. Ideea ocrotirii românilor transilvăneni de către elitele extracarpatice și mai ales acea „legătură de sânge și de simțiri” dintre toți românii au salvat viața românilor înstrăinați și au păstrat viu sentimentul unirii. Altminteri, românii transilvani și-au dus viața lor modestă ca supuși, singurii lor conducători, bisericești (spirituali) și mireni (politici) deopotrivă fiind preoții și călugării. Nu întâmplător, același Nicolae Iorga își intitula o carte de suflet „Sate și preoți în Ardeal”, înțelegând dintr-o privire sensurile adânci ale unei agrar-pastorale, ținute în coeziune de Biserică.

Adunarea de la Blaj punea în cauză „tre­buințele națiunii întregi”

Era clar însă că unirea nu se putea face în jurul Transilvaniei, deoarece Transilvania nu avea în frunte o putere românească. Se vădea nevoia unui nucleu de Românie care să atragă apoi Transilvania, iar acest nucleu nu se putea constitui decât din cele două „libertăți românești” și mai ales din acea țară care-și asumase de timpuriu - prin Mihai Viteazul - misiunea de reconstituire a unității politice a poporului al cărui nume îl purta. Țări Românești erau zeci, aproape pe fiecare vale și în fiecare depresiune - numite așa mai ales în Transilvania, unde românii erau pe alocuri separați de străini -, dar numai una dintre ele a purtat neîntrerupt acest nume simbolic, anume țara de la sud de munți. Moldova era „a doua libertate românească”, vitregită și frântă, însă și ea, mai ales de la 1484 încoace, trecând prin 1538, 1775 și ajungând la 1812. Speranța românilor transilvani se focaliza, prin urmare, pe România, care trebuia să înceapă cu Țara Românească și Moldova. Altminteri, despre o Daco-Romanie s-a discutat mult, încă de la finele secolului al XVIII-lea, inclusiv în unele cancelarii străine. Idei de acest fel, de unire a românilor într-un singur stat, s-au vehiculat chiar pe teritoriul Transilvaniei și mai ales la Adunarea Națională de la Blaj, în mai 1848, unde erau prezenți frun­tașii revoluționari ardeleni, moldoveni și munteni. Acolo s-au pus în cauză „tre­buințele națiunii întregi”. În spiritul veacului naționalităților, de care erau animate toate forțele progresiste ale Europei, s-a căzut de acord că, datorită împre­jurărilor, într-o perspec­tivă apropiată ar fi posibilă Unirea Principatelor extra­carpa­tine, Moldova și Țara Românească, urmând ca problema Transilvaniei să se pună ulterior, când se vor ivi condiții favorabile. Totuși, unele voci de pe Câmpul Libertății ar fi strigat atunci, conform mărturiilor, „Ardealul este acum România”, o Românie pe cale de a se face. Să nu uităm că Avram Iancu a transformat pentru o clipă Munții Apuseni în „țară românească”. Cu atât mai groaznică a fost apoi represiunea antiromânească.

„Împăratul ne-a înșelat, patria (Imperiul Habsburgic) ne-a ferecat. Doar credința în neamul nostru românesc ne poate mântui!”

Unirea de la 1859 a fost astfel, fără îndoială, temelia unirii Transilvaniei și a Marii Uniri în general. Românii transilvani au înțeles treptat că lupta lor pentru egalitate pe pământurile lor nu se poate realiza fără unire. Cele două secole de luptă pentru eliminarea discriminării lor în cadrul Imperiului Austriac și apoi Austro-Ungar, de la mișcarea Supplex-urilor până după Memorandum, au arătat că mântuirea nu putea veni de la stăpânirea străină și nici sub stăpânirea străină. Vorbele lui Băr­nuțiu, din mai 1848, reveneau ca un memento: „Împăratul ne-a înșelat, patria (adică Imperiul Habsburgic) ne-a ferecat și ne-am trezit că numai credința în noi înșine și în neamul nostru românesc ne poate mântui”. ­„Neamul nostru” își făurise sub Cuza un stat numit România și care era menit să le fie scut și adăpost tuturor românilor. Românii ardeleni au înțeles că numai unirea cu România le poate aduce emanciparea. Nu toți și nu de la început, ci parțial și treptat, ca la toate popoarele pornite pe căi similare. Ceea ce au realizat românii de la 1859 până la 1918 a intrat în mersul firesc al istoriei. După 1859-1866, românii transilvani, ca și ceilalți aflați sub stăpâniri străine, aveau de-acum propria țară spre care erau îndreptățiți să aspire ca spre o izbăvire. După 1877-1878, acești români aveau o țară liberă și independentă care-i putea mântui de rău. Din anii ’80 ai secolului al XIX-lea, era tot mai clar pentru cât mai mulți că „soarele, pentru toți românii, la Bucu­rești răsare” (Ioan Slavici). Astfel, în ciuda tuturor frustrărilor regionale, locale și personale, intelectualitatea și poporul „și-au dat mână cu mână” - după îndemnul „Horei Unirii” - și au făurit statul național întreg la 1918. Dar fără actul de la 1859, fără Cuza și Kogălniceanu, ca și fără Moș Ion Roată, nimic nu ar fi fost posibil ulterior pe calea unirii. La unirea noastră, pusă concret în pagina istoriei între 1859 și 1918, au contribuit mai mulți factori și se cuvin relevați cu toții. Însă fără voința națională nu se putea înfăptui statul național, care ne este și astăzi pavăză și adăpost, temelie pentru prezentul și viitorul poporului român. De aceea, avem nevoie acum, la un secol de la Marea Unire, de o stare de veghe, îndreptată spre apărarea și refacerea a ceea ce ne-au lăsat marii bărbați de stat, de la 1859 până la 1918. Numai așa ne vom putea privi drept în ochi unii pe alții și ne vom putea manifesta cu demnitate în Europa.