Avortul sau rătăcirea în umbra morţii

În viziunea teologiei creştine, prin pruncucidere se înţelege atât uciderea de către mamă a copilului nou-născut, cât şi a produsului concepţiei, fătul. Embrionul sau fătul este, potrivit Sfinţilor Părinţi, om în toată regula. Pentru ei nu există nici o deosebire între avort şi uciderea unui prunc deja născut. Aceste afirmaţii îşi au temeiul în texte biblice şi date ale ştiinţei. Dacă trupul omenesc după căderea omului în păcat are un început în sămânţa lui Adam, sufletul este dat de Dumnezeu în momentul zămislirii, devenindu-i trupului principiu de viaţă.

Între cele zece porunci date de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai, patru, adică poruncile I-IV, priveau o normare a relaţiilor omului cu Dumnezeu, iar poruncile V-X, o normare a relaţiilor dintre oameni. Porunca a şasea spune: „Să nu ucizi“ (Ieşirea 20,13). Această poruncă interzice omorul, dat fiind faptul că viaţa este cel mai preţios dar pe care Dumnezeu l-a dat omului.

Din primele veacuri, mulţi dintre Sfinţii Părinţi şi un mare număr de canoane sinodale au luat poziţie împotriva acestei practici (pruncuciderea), care pare să fi fost foarte răspândită în lumea păgână.

Ce spun Sfinţii Părinţi despre avort?

Într-o omilie la Epistola către romani a Sfântului Apostol Pavel găsim referiri cu privire la gravitatea acestui păcat: „De ce prefaci cămara naşterii în loc de omor, iar pe femeie, care este dată spre naşterea de prunci, tu o pregăteşti pentru ucidere?“

Învăţătura celor 12 Apostoli sau Didahia, cea mai veche scriere creştină postbiblică, spune în capitolul II: „... Să nu ucizi copil în pântece, nici pe cel născut să nu-l ucizi“, pentru că „aceasta este calea spre pierzanie, calea morţii, care este rea şi plină de blestem“.

Sfântul Ioan Gură de Aur consideră uciderea produsului concepţiei şi a fătului mai gravă decât cea a copilului născut, „o crimă cu mult mai groaznică decât omorul, o crimă pe care nici nu ştiu cum să o numesc, căci nu se ucide făptură născută, ci se împiedică însă şi naşterea... Pentru ce aduceţi moarte acolo unde ar trebui să se afle viaţă?“

Sfântul Cezar de Arles spune: „Nici o femeie... să nu-şi omoare copiii zămisliţi sau deja născuţi; cea care face astfel să ştie cu adevărat că va veni la judecată înaintea lui Hristos împreună cu toţi cei pe care i-a ucis“.

Penitenţa

Gravitatea acestui păcat reiese şi din canoanele aspre date de Părinţii Bisericii. Sfântul Ioan Postitorul, în canonul 20, canoniseşte pe cel care „ucide fără voia sa cu 3 ani îndepărtare de la Împărtăşanie, împreună cu postul cel până seara şi cu mâncarea cea uscată, şi să facă în fiecare zi 250 de metanii“.

„Atunci când mama îşi omoară copilul împinsă de «viclenia vrăjmaşului», care îşi are sorgintea în păcatele mamei, aceasta are trebuinţă de epitimii potrivite; căci din cauza altor greşeli s-a întâmplat această părăsire“, spune canonul 35 al Sfântului Ioan.

Un alt sfânt, Vasile cel Mare, pentru săvârşirea păcatului pruncuciderii opreşte de la Sfânta Împărtăşanie timp de şapte ani pe săvârşitorul acestui păcat.

Trebuie menţionat că principalul scop al epitimiilor nu este atât cel de pedeapsă, cât cel de trezire şi conştientizare a gravităţii faptei. „Canonul este mijloc de tămăduire mai mult decât de ispăşire.“ Astfel, Sfântul Vasile cel Mare consideră mama care îşi omoară copilul ca „având intenţiune cu totul dobitocească sau neomenească“, dar în acelaşi timp sfătuieşte ca penitenţa pentru păcat să se dea cu chibzuinţă, încât conţinutul penitenţelor să fie mărit ori scăzut, sau chiar iertare de tot, după caz.

Între iertare şi oprobriu

Abordând din punct de vedere laic comportamentul infracţional al mamei în cazul pruncuciderii şi al avortului, acesta poate fi observat din mai multe perspective: socială, medicală etc.

De ce se comit astfel de fapte? De ce mamele ajung să-şi omoare copiii pe care i-au purtat în pântece nouă luni de zile?

Specialiştii au încercat, după studii îndelungate, să găsească răspunsuri la aceste întrebări şi să încerce unele „aplicaţii“ pe grupuri de oameni, din diverse categorii sociale. Concluzia lor, cea mai importantă, a fost că viitoarele mame nu sunt suficient (sau deloc) educate să dea naştere unui copil. Majoritatea mamelor care îşi ucid propriul copil nou-născut sunt lipsite de responsabilitate, nu au o educaţie, nu ştiu ce înseamnă să aduci un copil pe lume. Din disperare, indiferenţă, sub ameninţarea unui soţ violent, ajung să-şi omoare copiii.

De asemenea, se susţine că modelul comportamental în cazul faptei de pruncucidere este condiţionat în special de tulburarea psihică provocată de naştere ori de tulburarea de comportament. Alte justificări sunt: factorul vârstă (cu cât mai mare este vârsta victimei, cu atât mai complexe sunt motivele pruncuciderii) sau factorii psihosocio-culturali, mediul în care trăieşte mama, cultura şi religia adoptată de membrii grupului social de care aparţine.

Un alt argument ţine de caracterul complex al naşterii şi răspunsul mamei la acest proces ca un tot întreg, privit atât fizic, cât şi psihic, laturi ale omului care se întrepătrund şi au o interacţiune continuă în orice ipostază s-ar afla persoana în cauză.

Dintr-un alt punct de vedere, realitatea actuală denotă existenţa acelor cauze de ordin socio-moral, care se manifestă destul de puternic, chiar dacă nu la nivel macrosocial, ci îndeosebi la nivel microsocial (al diferitelor grupuri sau comunităţi sociale, mai ales în zonele rurale), şi anume persistenţa unor anumite mentalităţi de respingere şi oprobriu faţă de mamele care nasc un „copil din flori“, adică un copil din afara căsătoriei. Această respingere este impregnată în special la nivelul familiei de origine, al grupului de prieteni şi chiar al concubinului care nu doreşte să se implice în creşterea şi educarea copilului. De altfel, asistăm şi la o şubrezire a instituţiei familiei. Se tinde mai mult spre relaţii clandestine, lucru care are un efect negativ inclusiv asupra întregii societăţi. Relaţiile dintre concubini, cel mai adesea întemeiate pe sentimente fragile, nu rezistă acelor cerinţe de responsabilitate morală şi materială pe care le implică aducerea pe lume a unui copil. Este greu de crezut că toate aceste elemente nu au o influenţă în luarea deciziei de a omorî pruncul, contribuind la amplificarea stării psihice a femeii însărcinate, care şi aşa trece printr-o perioadă specială, datorată sarcinii.

Ne-am gândit vreodată însă că aceste femei sunt, în fond, nişte victime care plătesc (poate de două ori) tributul indiferenţei de care dăm dovadă?!

În doctrina juridică rusă se afirmă că femeia nu ar trebui să fie judecată pentru infracţiunea săvârşită ca unic răspunzător al faptei sale, ci în contextul social şi material în care îşi duce existenţa, astfel că şi societatea poartă o anumită vină pentru faptele concret comise. Anume în „boala“ societăţii se ascunde sursa unor astfel de infracţiuni, afirmă un autor rus.

Cugetând cu îngăduinţă şi asumarea responsabilităţii sociale, implicarea la nivel de familie, biserică, şcoală şi a întregii societăţi prin organele sale abilitate în sprijinirea viitoarelor mame este crucială în evitarea unor astfel de cazuri dramatice. Toţi şi fiecare avem obligaţia de a fi alături de aproapele nostru aşa cum şi Dumnezeu este alături de noi. (Cons. juridic dr. Elena Scurtu)